Cuvântul care mi-a salvat fiica – o poveste adevărată dintr-o familie românească

— Maria, vino să vezi ce a făcut Ilinca la școală! — vocea mamei mele răsuna din bucătărie, dar eu nu mă puteam desprinde de gândurile care mă măcinau de câteva zile. Era o seară de joi, iar mirosul de ciorbă proaspătă se amesteca cu neliniștea care plutea în aer. Ilinca, fetița mea de opt ani, desena la masa din sufragerie, cu ochii mari și visători, dar parcă mai tăcuți ca de obicei.

De când divorțasem de Vlad, viața noastră se împărțea între două case, două lumi și două reguli. Vlad își găsise repede pe altcineva, pe Ramona, o femeie cu zâmbet larg, dar privire rece, care încerca să-și facă loc în viața Ilincăi mai mult decât aș fi vrut. Încercam să nu las gelozia să mă orbească, dar ceva la Ramona mă făcea să fiu mereu în gardă. Poate era felul în care îi vorbea Ilincăi, prea autoritar, prea posesiv, sau poate doar instinctul acela de mamă care nu greșește niciodată.

Într-o seară, în timp ce îi pieptănam părul Ilincăi, am început să vorbim despre siguranță, despre oameni buni și oameni răi, despre cum să ceară ajutor dacă simte vreodată că ceva nu e în regulă. Atunci mi-a venit ideea: „Ilinca, hai să avem o parolă secretă. Dacă vreodată cineva vine să te ia de la școală sau de oriunde și nu e mami sau tati, să-ți spună parola. Dacă nu o știe, să nu mergi cu acea persoană, orice ar spune.” Am ales împreună un cuvânt simplu, dar special pentru noi: „lalele”. Ilinca a râs, a repetat parola de câteva ori și am lăsat totul să pară o joacă.

Timpul a trecut, iar rutina noastră s-a așezat pe un făgaș nou. Vlad o lua pe Ilinca în weekenduri, iar eu încercam să-mi țin grijile în frâu. Dar într-o vineri după-amiază, telefonul a sunat insistent. Era educatoarea Ilincăi, doamna Popescu, cu vocea ușor tremurată:

— Doamnă Maria, a venit cineva după Ilinca, nu este domnul Vlad, ci doamna Ramona. Spune că are acceptul dumneavoastră, dar Ilinca refuză să plece cu ea. Plânge și spune că trebuie să audă un cuvânt… ceva cu flori?

Inima mi-a sărit din piept. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și am răspuns, cu vocea tremurândă:

— Nu, nu are voie să o ia! Vă rog, țineți-o acolo, vin imediat!

Am alergat spre școală cu sufletul la gură, simțind că pământul mi se surpă sub picioare. În minte îmi răsunau cuvintele Ilincăi: „Mami, dacă nu știe parola, nu mă duc!” Ajunsă acolo, am găsit-o pe Ilinca strânsă la pieptul doamnei Popescu, cu ochii roșii de plâns, iar Ramona, cu fața încruntată, încerca să explice că Vlad era ocupat și o trimisese pe ea.

— Maria, nu e mare lucru, doar am vrut să ajut! — a spus Ramona, dar vocea ei nu avea nici urmă de regret. — Vlad mi-a spus să vin, nu înțeleg de ce faci atâta caz.

— Pentru că nu ai voie să iei copilul fără acordul meu! — am izbucnit, simțind cum furia și frica se amestecă în glasul meu. — Și pentru că Ilinca a făcut exact ce trebuia. Dacă nu știai parola, nu trebuia să plece cu tine!

Ramona a dat ochii peste cap, dar educatoarea a intervenit:

— Doamnă, vă rog să înțelegeți, regulile sunt clare. Copilul pleacă doar cu părinții sau cu cineva autorizat. Ilinca a fost foarte curajoasă.

Am luat-o pe Ilinca de mână și am plecat spre casă, cu pași repezi, fără să mă uit înapoi. Pe drum, Ilinca m-a privit cu ochii ei mari și a spus încet:

— Mami, mi-a fost frică, dar am știut că trebuie să spun de parolă. Ramona s-a supărat pe mine, dar nu mi-a păsat.

Am strâns-o la piept și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. În acea seară, am stat amândouă în pat, povestind și râzând, dar în sufletul meu se dădea o luptă. Vlad m-a sunat târziu, nervos, acuzându-mă că exagerez, că îi pun copilul împotriva Ramonei, că nu am încredere în el.

— Maria, nu poți să controlezi totul! Ramona e parte din viața noastră acum, trebuie să accepți!

— Vlad, nu e vorba de control, e vorba de siguranța Ilincăi! Dacă nu înțelegi asta, atunci nu mai are rost să discutăm!

Zilele ce au urmat au fost pline de tensiuni. Mama mea mă certa că nu sunt destul de deschisă, sora mea îmi spunea că exagerez, iar eu mă simțeam prinsă între dorința de a-mi proteja copilul și presiunea de a păstra pacea în familie. Dar, în adâncul sufletului, știam că am făcut ce trebuia.

Au trecut luni de atunci, iar parola noastră a rămas un secret între mine și Ilinca. Am învățat că uneori, instinctul de mamă e mai puternic decât orice logică sau regulă socială. Și că, oricât de mult ar încerca ceilalți să mă facă să mă îndoiesc de mine, vocea aceea interioară nu greșește niciodată.

Mă întreb adesea: câți dintre noi avem curajul să ne ascultăm instinctul, chiar și atunci când toți din jur ne spun că exagerăm? Și câți copii ar fi mai în siguranță dacă am avea încredere în acele mici semnale care ne spun că ceva nu e în regulă?