Am divorțat la bătrânețe și am căutat o nouă gospodină. Răspunsul primit mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot să trăiesc așa, ca doi străini în aceeași casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ceașca de ceai care aburea pe masa din bucătărie. Ileana, sora mea mai mică, venise să mă vadă după ce aflase că divorțul meu de Maria fusese pronunțat. Aveam 68 de ani, iar casa era mai tăcută ca niciodată. După patruzeci de ani de căsnicie, am simțit că nu mai pot duce povara unei relații care nu mai însemna nimic. Maria nu a protestat. Nu a plâns. Doar a oftat, și-a strâns câteva haine și a plecat la fiica noastră, Andreea. Am rămas singur, cu pereții reci și cu amintirile care mă apăsau ca o piatră pe piept.

Primele zile după divorț au fost ciudat de liniștite. Mă așteptam să simt eliberare, dar în schimb, singurătatea s-a așezat peste mine ca o pătură grea. Mă trezeam dimineața și nu aveam cui să spun „bună dimineața”. Mă uitam la masa goală, la patul nefăcut, la hainele aruncate pe scaun. Nu știam să gătesc, nu știam să spăl rufe, nu știam să fac nimic din ce făcea Maria. Mă simțeam neputincios și, mai ales, inutil.

Într-o zi, după ce am ars iarăși mâncarea și am vărsat detergent pe jos, am decis să pun un anunț în ziarul local: „Bărbat, 68 de ani, caut doamnă serioasă pentru ajutor la gospodărie. Ofer cazare și masă. Rog seriozitate.” Am întrebat-o pe vecina mea, tanti Viorica, dacă știe pe cineva, dar mi-a răspuns cu un zâmbet ironic: — Poate găsești pe cineva, domnule Ștefan, dar să nu crezi că femeile mai vor să fie servitoare la bătrânețe!

Am ignorat-o. Eram convins că o femeie singură, poate văduvă, ar fi bucuroasă să aibă un acoperiș deasupra capului și să se simtă utilă. În mintea mea, totul era simplu. Dar după câteva zile, am primit un plic galben, cu scrisul rotund al unei necunoscute. L-am deschis cu nerăbdare, sperând să găsesc o candidată potrivită. Dar ce am citit m-a lovit ca un trăsnet:

„Domnule Ștefan, mă întreb dacă ați stat vreodată să vă gândiți ce simte o femeie care citește un astfel de anunț. Credeți că viața noastră se rezumă la a găti și a face curat pentru un bărbat? Poate ar fi timpul să învățați să vă descurcați singur și să vă întrebați de ce ați ajuns aici. Cu respect, o femeie care nu mai vrea să fie gospodină pentru nimeni.”

Am rămas cu scrisoarea în mână minute întregi. M-am simțit jignit, rușinat, furios. Cum își permite să mă judece? Eu doar voiam ajutor, nu sclavie! Dar, pe măsură ce zilele treceau, cuvintele ei nu-mi dădeau pace. În fiecare dimineață, când mă chinuiam să fac cafeaua sau să spăl vasele, mă întrebam: „De ce nu pot să mă descurc singur? De ce am nevoie de altcineva ca să-mi fie bine?”

Am început să-mi amintesc de Maria. De cum se trezea prima, de cum mă aștepta cu micul dejun, de cum mă certa când nu puneam hainele la coș. Ani de zile am luat totul de-a gata. Niciodată nu am întrebat-o dacă e fericită, dacă nu s-a săturat să fie doar gospodină. Poate că și ea ar fi vrut să fie văzută, ascultată, iubită altfel. Poate că și ea a simțit aceeași singurătate pe care o simt eu acum.

Într-o seară, am sunat-o pe Andreea. — Tată, ce s-a întâmplat? a întrebat ea, surprinsă. — Nimic, doar… voiam să aud o voce cunoscută. S-a lăsat o tăcere grea. — Știi, mama nu e supărată pe tine. E doar obosită. Și eu cred că ai nevoie să te regăsești, nu să cauți pe cineva care să-ți facă ordine în casă. M-a durut, dar avea dreptate.

Am început să încerc. Am căutat rețete simple pe internet, am întrebat-o pe tanti Viorica cum se face ciorba de perișoare, am învățat să folosesc mașina de spălat. La început, totul părea imposibil. Am ars tigaia, am pus prea multă sare, am uitat hainele în apă. Dar, încet-încet, am început să mă descurc. Și, spre surprinderea mea, am simțit o mică bucurie când am reușit să gătesc o mâncare gustoasă sau să fac ordine în sufragerie.

Într-o zi, am găsit o fotografie veche cu mine și Maria, râzând la o nuntă. M-am uitat la chipul meu tânăr, la ochii ei luminoși, și am simțit un nod în gât. Am realizat cât de mult am pierdut, cât de mult am luat de bună prezența ei. Poate că nu era prea târziu să mă schimb, să devin un om mai bun, chiar dacă nu mai era nimeni lângă mine.

Am început să ies mai des. M-am înscris la un club de pensionari, am mers la șah cu vecinii, am început să citesc cărți pe care le-am ignorat zeci de ani. Am descoperit că pot fi util și altora, nu doar să aștept să fiu servit. Am ajutat-o pe tanti Viorica să-și care cumpărăturile, am reparat clanța de la ușa unei vecine, am dus flori la mormântul părinților mei.

Într-o seară, stând singur la masă, am recitit scrisoarea acelei femei. Nu-i știam numele, dar îi eram recunoscător. M-a forțat să mă privesc în oglindă, să-mi văd greșelile, să-mi accept singurătatea și să învăț să trăiesc cu ea. Poate că nu voi mai avea niciodată pe cineva care să-mi facă mâncare sau să-mi spele hainele, dar am învățat să mă respect pe mine însumi și să nu mai caut fericirea în alții.

Mă întreb, privind pe fereastră la apusul roșiatic: oare câți dintre noi ajung să înțeleagă prea târziu cât de mult au greșit față de cei dragi? Oare nu ar trebui să învățăm să fim recunoscători și să ne descurcăm singuri, înainte de a cere altora să ne umple golurile? Voi ce credeți, e vreodată prea târziu să ne schimbăm cu adevărat?