Între două lumi: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau aici, să simt că sunt o povară! vocea bunicii răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de vreme. Era seară, iar aburii de la supa de pui se amestecau cu lacrimile ei. Eu, cu lingura în mână, mă uitam la ea și nu știam ce să spun. Sora mea, Ioana, tocmai intrase pe ușă, cu soțul ei, Vlad, și cu valiza mare, roșie, pe care o târa după ea ca pe o rană veche.

— Bunico, nu mai dramatiza, te rog! Nu e nimeni o povară aici, am zis încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Dar știam că nu mă crede. Știam că fiecare colț al casei îi amintea că nu mai e stăpâna locului, că viața ei se strânge tot mai mult într-o cameră mică, cu o fereastră spre curtea unde nu mai poate să iasă fără ajutor.

Ioana și Vlad s-au mutat la noi după ce au pierdut apartamentul din oraș. Chiria era prea mare, salariile prea mici, iar visul lor de a avea ceva al lor s-a spulberat într-o lună de iarnă, când au primit somația de evacuare. Mama, ca orice mamă, a zis că nu-i lasă pe drumuri. Tata a tăcut, dar știam că nu-i convine. Iar eu, prinsă între generații, am simțit că mă sufoc.

— Maria, nu înțelegi, nu mai am liniște! De când au venit, nu mai pot să mă rog în pace, nu mai pot să-mi fac ceaiul la ora mea, nu mai pot să dorm! a continuat bunica, cu ochii în lacrimi. Ioana a oftat, și-a lăsat valiza jos și s-a așezat la masă, lângă bunica.

— Bunico, nu vrem să-ți luăm nimic. E doar o perioadă grea pentru noi. O să găsim o soluție, promit! Dar nu putem să stăm pe străzi, a zis Ioana, cu voce joasă, dar hotărâtă. Vlad a dat din cap, dar nu a zis nimic. El nu vorbea mult, dar privirea lui spunea totul: se simțea străin în casa noastră, ca un musafir care nu știe dacă are voie să deschidă frigiderul.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Zilele au trecut, dar tensiunea a crescut. Bunica se retrăgea tot mai mult, mama încerca să împace pe toată lumea, tata se ascundea în garaj, iar eu eram prinsă la mijloc, ca un fir de ață întins prea tare.

Într-o dimineață, am găsit-o pe bunica stând pe marginea patului, cu o batistă în mână.

— Maria, tu mă mai iubești? a întrebat ea, cu voce stinsă. M-a durut întrebarea asta mai tare decât orice ceartă. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Cum să nu te iubesc, bunico? Ești sufletul casei. Dar nu știu cum să fac să fie bine pentru toți. Parcă suntem toți niște străini, fiecare cu durerea lui.

— Eu nu mai am mult, Maria. Nu vreau să mor simțindu-mă ca o mobilă veche, mutată dintr-o cameră în alta, a zis ea, cu ochii în pământ. Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Știam că are dreptate, dar nu puteam să-i spun să plece Ioana. Era sora mea, avea nevoie de ajutor.

În zilele următoare, conflictele au izbucnit tot mai des. Ioana și Vlad nu găseau de lucru, banii se terminau, iar nervii tuturor erau întinși la maximum. Mama plângea pe ascuns, tata ridica tonul la orice fleac, iar eu încercam să fiu liantul, dar simțeam că mă destram.

Într-o seară, după o ceartă între bunica și Vlad, am ieșit în curte, cu Ioana după mine.

— Maria, nu mai pot. Vlad zice că ar fi mai bine să plecăm, dar unde? Nu avem bani, nu avem nimic. Tu ce ai face în locul meu? m-a întrebat ea, cu ochii roșii de plâns.

— Nu știu, Ioana. Nu știu nici ce să fac cu mine. Mi-e frică să nu se destrame totul. Mi-e frică să nu o pierdem pe bunica, să nu ne pierdem pe noi, am zis, cu voce joasă.

— Poate ar trebui să vorbim cu mama și tata, să găsim o soluție. Poate să ne mutăm la țară, la casa bunicilor din partea tatălui. Nu e mult, dar măcar nu ne mai certăm, a zis Ioana, încercând să găsească o rază de speranță.

Am intrat în casă și am convocat un „consiliu de familie”. Toți, la masă, cu fețele obosite, cu ochii în pământ. Am vorbit deschis, fiecare și-a spus durerea. Bunica a plâns, mama a plâns, Ioana a plâns. Tata a zis că nu mai poate să trăiască în tensiunea asta. Vlad a zis că se simte inutil.

— Poate că nu mai e loc pentru toți sub același acoperiș, a zis tata, cu voce gravă. Poate că fiecare trebuie să-și găsească drumul.

Am decis ca Ioana și Vlad să meargă la țară, la casa veche, iar bunica să rămână cu noi. Nu a fost o soluție perfectă, dar a fost singura pe care am găsit-o. Am ajutat la împachetat, am plâns, ne-am îmbrățișat. Bunica a rămas cu noi, dar parcă nu mai era la fel. Ioana mă suna des, plângea la telefon, spunea că îi e dor de casă, de noi, de vremurile când eram toți împreună.

Acum, stau în camera mea și mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreo cale să nu rănești pe nimeni, să nu pierzi pe nimeni, când viața te obligă să alegi? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci dragostea pentru familie cu nevoia fiecăruia de a avea un loc al lui?