După zece ani, s-a întors la ușa mea cu mâinile goale. Mă roagă să-l primesc, dar nu știu dacă pot

— Nu vreau să-l văd! — vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună tăios din camera ei, în timp ce eu stau în hol, cu mâna pe clanța ușii, încercând să-mi adun curajul. Radu, bărbatul care mi-a fost soț timp de doisprezece ani, stă în fața mea, cu spatele ușor cocoșat, ca și cum ar purta povara tuturor anilor pierduți. Ochii lui, cândva plini de viață, sunt acum obosiți, iar barba nerasă îi dă un aer străin.

— Te rog, Maria, lasă-mă să intru. Nu am unde să mă duc, spune el încet, aproape șoptit, ca și cum s-ar teme să nu trezească amintirile care încă bântuie casa noastră.

Îmi amintesc perfect ziua în care a plecat. Era o dimineață de aprilie, iar soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Pitești. Radu și-a făcut bagajele în tăcere, evitând privirea mea. — Trebuie să fac asta, Maria. Trebuie să merg după ceea ce simt, mi-a spus atunci, fără să-mi dea vreo explicație clară. Am rămas cu două valize de haine, două suflete de copii speriați și o liniște apăsătoare care s-a așternut peste casa noastră.

Anii au trecut greu. Am muncit la două joburi, ca să pot plăti chiria și să le pun copiilor ceva pe masă. Ioana și Vlad, copiii noștri, au crescut fără să-l mai întrebe de el. La început, Vlad plângea noaptea, strigându-și tatăl. Ioana, mai mare, s-a închis în ea și a început să mă ajute la treburile casei, de parcă ar fi vrut să-mi aline suferința. Mama mea, bătrână și bolnavă, venea din când în când să stea cu ei, dar nu era niciodată de ajuns. Prietenele mă întrebau mereu dacă nu am aflat nimic de Radu. Le răspundeam că nu, deși uneori primeam câte un mesaj scurt, sec, de la el: „Sunt bine. Aveți grijă de voi.”

Acum, după zece ani, îl am din nou în fața mea. Nu mai are nimic din bărbatul sigur pe el care plecase să-și urmeze visurile. Mă uit la el și nu știu dacă să-l urăsc sau să-l compătimesc. — Ce vrei de la noi, Radu? — îl întreb, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremură. — Vreau să încerc să repar ce am stricat. Vreau să fiu din nou cu voi, să fiu tată pentru copii, să fiu soțul tău, dacă mă mai vrei, răspunde el, cu ochii în pământ.

Ioana iese din cameră, cu fața roșie de furie. — Nu ai fost aici când am avut nevoie de tine! Nu ai fost la banchetul meu, nu ai fost când am avut febră și mama nu știa ce să-mi facă! Nu ai fost nici măcar la înmormântarea bunicii! Cum poți să vii acum și să ceri să te primim? Vlad, care stă ascuns după ușa bucătăriei, îl privește cu ochi mari, dar nu spune nimic. Simt cum inima mi se rupe din nou, ca atunci când am rămas singură.

— Maria, știu că nu merit iertarea voastră. Am făcut o greșeală uriașă. Am crezut că pot găsi fericirea în altă parte, dar m-am înșelat. Am pierdut totul. Am pierdut-o pe femeia pentru care am plecat, am pierdut prieteni, am pierdut bani. Singurul lucru care mi-a rămas e speranța că poate voi mă veți ierta, spune el, cu vocea stinsă.

Nu știu ce să fac. O parte din mine vrea să-l alunge, să-i spun că nu mai are loc în viața noastră. Cealaltă parte, cea care încă își amintește serile în care râdeam împreună, care își amintește cum mă ținea de mână când mergeam cu copiii în parc, vrea să-i dea o șansă. Dar nu pot să uit tot ce am îndurat. Nu pot să uit cum am plâns nopți la rând, cum am muncit până la epuizare, cum am mințit copiii că tata e plecat cu serviciul, doar ca să nu-i rănesc mai tare.

— Maria, nu-l lăsa să intre! — strigă Ioana, cu lacrimi în ochi. — Nu vreau să-l văd! Vlad, tu ce zici? — îl întreb, sperând că măcar el va avea un răspuns. Vlad se uită la mine, apoi la Radu, și spune încet: — Nu știu, mamă. Mi-e dor de tata, dar mi-e frică să nu plece iar.

Radu se apropie de Vlad, dar băiatul face un pas înapoi. — Nu vreau să mă doară din nou, tata. Dacă pleci iar, nu știu dacă o să mai pot să te iert vreodată. Radu înghite în sec și se așază pe scaunul din hol, cu capul în mâini.

— Maria, nu am unde să mă duc. Am dormit două nopți în gară. Nu mai am nimic. Nu vreau nimic de la voi, doar să mă lași să stau aici, să încerc să fiu aproape de voi. Dacă nu mă vrei, plec, dar nu știu dacă mai pot să o iau de la capăt, spune el, cu o disperare care mă sperie.

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îmi amintesc de toate momentele în care am fost puternică pentru copii. Nu pot să iau o decizie doar pentru mine. — Radu, nu știu dacă pot să te iert. Nu știu dacă copiii pot. Dar nu pot să te las pe drumuri. Poți să stai aici, în sufragerie, până ne hotărâm ce facem. Dar nu te aștepta să fie ca înainte. Trebuie să ne câștigi încrederea, îi spun, cu vocea răgușită.

Ioana trântește ușa camerei, iar Vlad se așază lângă mine, cu capul plecat. Radu oftează și își șterge ochii cu mâneca hainei. În acea seară, casa noastră e mai tăcută ca niciodată. Fiecare dintre noi e prins în propriile gânduri, în propriile răni.

Mă uit la Radu, care doarme pe canapea, și mă întreb: oare oamenii se pot schimba cu adevărat? Oare merită să-i mai dăm o șansă celui care ne-a rănit atât de tare? Voi ce ați face în locul meu?