Sub același acoperiș: Povara de a trăi cu socrii

— Nu mai pune sare în ciorbă, Maria, că-i stric gustul! vocea Ilincăi răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit cu lingura în aer, încercând să-mi ascund iritarea. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica modul de a găti, deși soțul meu, Vlad, nu se plânsese niciodată. Am inspirat adânc, încercând să-mi amintesc de ce am acceptat să ne mutăm aici, în apartamentul de două camere al mamei lui Vlad, în cartierul Titan.

Totul a început cu bune intenții. Eu și Vlad ne-am căsătorit în toamna trecută, cu vise mari și buzunare goale. Chiriile în București erau exorbitante, iar salariile noastre de la început de carieră abia ne ajungeau pentru strictul necesar. Ilinca, văduvă de câțiva ani, ne-a propus să ne mutăm la ea „doar pentru câteva luni, până strângeți bani de avans la apartament”. Am acceptat, convinși că va fi o perioadă scurtă și ușoară. Dar, după trei luni, simțeam că fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire emoțională.

— Vlad, spune-i mamei tale să nu mai intre peste mine în baie! am izbucnit într-o seară, când am găsit-o pe Ilinca cotrobăind după prosoape, deși ușa era încuiată. Vlad a oftat, prins între două focuri.

— Mama, te rog, bate înainte să intri, i-a spus el, dar vocea lui era slabă, lipsită de convingere. Ilinca s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, reci ca gheața.

— În casa mea nu încuiem ușile, Maria. Așa am crescut noi, cu încredere, nu cu secrete, a replicat ea, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul de furie neputincioasă.

Zilele au început să semene una cu alta: Ilinca mă corecta la orice, de la modul în care spălam vasele până la felul în care îmi aranjam hainele în dulap. Vlad încerca să mă liniștească seara, dar și el era tot mai iritat. Într-o noapte, după ce am adormit cu spatele unul la altul, l-am auzit suspinând.

— Maria, nu știu cât mai rezist așa. Parcă nu mai suntem noi, mi-a spus el, cu voce stinsă. Am simțit un nod în gât. Nici eu nu mai eram eu. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață, mereu la cheremul unei femei care nu mă accepta cu adevărat.

Într-o duminică, când am venit de la piață cu plasele pline, Ilinca a început să răscolească printre cumpărături.

— Iar ai luat roșii din alea scumpe? Nu vezi că-s bani aruncați pe fereastră? a bombănit ea, aruncând roșiile înapoi în plasă. Am simțit cum îmi fierbe sângele.

— Sunt banii noștri, Ilinca. Nu cred că trebuie să dau socoteală pentru fiecare leu, am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Dar ea a ridicat tonul.

— Atâta timp cât stați aici pe banii mei, totul se discută! Nu-mi place să fiu luată de proastă!

Vlad a intervenit, încercând să aplaneze conflictul, dar era clar că răbdarea tuturor ajunsese la limită. În acea seară, am avut prima ceartă serioasă cu Vlad de când ne-am căsătorit. El îmi reproșa că nu încerc destul să mă adaptez, eu îi spuneam că nu mă apără. Am plâns amândoi, fiecare pe partea lui de pat.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Anca, m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit, Maria? Pari la capătul puterilor.

I-am povestit totul, iar ea a oftat.

— Știu cum e. Și eu am stat cu soacra după ce m-am măritat. E greu, dar trebuie să-ți impui limite. Altfel, te pierzi pe tine.

Seara, am încercat să vorbesc cu Ilinca, să-i explic că avem nevoie de intimitate, că vrem să ne simțim acasă. Dar ea a râs scurt.

— Intimitate? Păi, dacă vreți intimitate, luați-vă casă! Eu v-am primit aici ca pe copiii mei, dar nu pot să mă dau la o parte din propria casă!

Am simțit că orice încercare de dialog e zadarnică. Începusem să evit să stau acasă, să mă ascund în biblioteci sau să ies la plimbare, doar ca să nu mai simt presiunea constantă. Vlad era tot mai absent, prins între loialitatea față de mine și față de mama lui. Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu, l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând, deși nu fuma niciodată.

— Nu mai pot, Maria. Parcă nu mai am aer aici, mi-a spus, cu ochii roșii. Am simțit că mă prăbușesc. Ne-am îmbrățișat și am plâns amândoi, ca doi copii pierduți.

În acea noapte, am decis că nu mai putem continua așa. A doua zi, am început să căutăm chirii, deși știam că va fi greu. Când i-am spus Ilincăi că vrem să ne mutăm, a izbucnit în lacrimi.

— Vă alung eu? Asta credeți? După tot ce am făcut pentru voi?

Am încercat să-i explic că nu e vina ei, că pur și simplu avem nevoie de spațiul nostru, dar nu a vrut să audă. S-a închis în cameră și nu a mai vorbit cu noi două zile.

Când, în sfârșit, am găsit un apartament micuț, la marginea orașului, am simțit o ușurare imensă, dar și o tristețe adâncă. Relația cu Ilinca s-a răcit, iar Vlad s-a simțit vinovat luni întregi. Dar, încet-încet, am început să ne regăsim ca familie, să râdem din nou, să ne bucurăm de liniștea noastră.

Mă întreb uneori dacă am greșit, dacă nu cumva am fost prea egoistă sau prea slabă. Dar oare cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru a păstra o familie unită? Voi ce ați fi făcut în locul meu?