Adevărul pe care nu l-am vrut: Dispariția fiului meu și secretele unei logodne ascunse

— Doamnă, vă rog… nu știu unde să mă mai duc. Nu mai am pe nimeni, doar pe el… și acum nici pe el nu-l mai am.

Vocea ei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Am rămas cu mâna pe clanță, incapabilă să reacționez. Mă uitam la fata din fața mea, încercând să-mi amintesc dacă fiul meu, Vlad, mi-a spus vreodată ceva despre o logodnică. Nimic. Nicio vorbă, nicio aluzie. Vlad era mereu discret, dar să ascundă așa ceva?

— Intră, te rog, i-am spus, făcându-i loc în holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Dristor.

A intrat, strângându-și paltonul vechi la piept. Mirosea a ploaie și a teamă. Am condus-o în sufragerie, unde încă mai ardeau lumânările de la icoană. S-a așezat pe marginea canapelei, cu ochii în pământ.

— Cum te cheamă? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Irina. Sunt… eram logodnica lui Vlad. Ne-am cunoscut la facultate, la Litere. Am stat împreună aproape doi ani. Acum două săptămâni… a dispărut. Nu mi-a spus nimic, nu a lăsat niciun bilet. Am fost la poliție, dar… nu mă iau în serios. Spun că poate s-a săturat de viață, că poate a plecat de bunăvoie. Dar eu știu că nu ar fi făcut asta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad nu era genul care să fugă de probleme. Era responsabil, atent, mereu prezent pentru cei dragi. Dar, în același timp, era și foarte închis. Nu vorbea despre ce-l apăsa.

— De ce nu mi-a spus nimic despre tine? am întrebat, fără să-mi pot ascunde reproșul.

Irina a ridicat privirea spre mine, cu lacrimi în ochi.

— Nu știu… Poate pentru că nu ați fost niciodată de acord cu alegerile lui. Mi-a spus că vă temeți să nu sufere, că nu vreți să-l vedeți rănit. Poate de asta a ascuns relația noastră. Dar vă jur, doamnă, Vlad mă iubea. Și eu îl iubesc.

Am simțit o furie mocnită, amestecată cu vinovăție. Poate că am fost prea dură cu el, poate că l-am sufocat cu grijile mele. Dar nu meritam să fiu ținută în întuneric.

— Ce s-a întâmplat în ziua în care a dispărut? am întrebat, încercând să găsesc un fir logic.

Irina a oftat adânc.

— Era agitat. Primitese un telefon. Nu mi-a spus de la cine, dar după ce a vorbit, a început să-și strângă lucrurile. Mi-a spus doar atât: „Trebuie să rezolv ceva din trecut. Nu te îngrijora, mă întorc repede.” Și a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci.

M-am ridicat brusc, simțind că mă sufoc. Am început să mă plimb prin cameră, încercând să-mi amintesc dacă Vlad avea dușmani, dacă cineva din trecutul lui ar fi putut să-i facă rău. Dar Vlad fusese mereu un băiat liniștit, retras. Singura lui problemă fusese cu tatăl lui, care ne-a părăsit când Vlad avea doar zece ani. De atunci, am rămas doar noi doi.

— Ai vorbit cu prietenii lui? am întrebat.

— Da, toți spun că nu știu nimic. Unii nici nu știau că mai ținem legătura. Vlad era foarte discret.

Am simțit cum mă cuprinde disperarea. Am luat telefonul și am început să sun la toți cunoscuții lui Vlad. Nimeni nu știa nimic. Unii nici nu răspundeau. Alții îmi spuneau să am răbdare, că poate Vlad are nevoie de timp. Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă.

Irina a rămas la noi peste noapte. Nu am dormit deloc. Am stat amândouă la masă, cu ceaiul rece în față, vorbind despre Vlad. Am aflat lucruri pe care nu le știam: că Vlad scria poezii, că visa să plece la Paris, că se temea de singurătate. Am plâns amândouă, fiecare cu durerea ei.

A doua zi, am mers împreună la poliție. Am insistat să fie luat cazul în serios. Un polițist tânăr, pe nume Cătălin, ne-a ascultat cu răbdare. A promis că va verifica ultimele apeluri ale lui Vlad, că va vorbi cu colegii lui de la facultate. Dar ne-a spus și el, cu jumătate de gură, că mulți tineri dispar pentru câteva zile și apoi revin.

Zilele au trecut greu. Irina venea zilnic la mine, aducea poze cu ei doi, îmi povestea despre planurile lor de viitor. Încercam să mă agăț de orice detaliu, de orice indiciu. Într-o seară, am găsit în camera lui Vlad un carnețel ascuns sub saltea. Era plin de poezii, dar printre ele am găsit și câteva notițe ciudate: „Nu pot să fug la nesfârșit. Trebuie să mă confrunt cu trecutul.”, „Dacă nu mă întorc, să nu mă cauți.”

Am simțit cum mă prăbușesc. Ce ascundea Vlad? Ce trecut îl urmărea? Am început să-mi pun întrebări despre tot ce știam despre el. Poate că nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.

Într-o dimineață, la o săptămână după ce Irina a venit la mine, am primit un telefon de la poliție. Găsiseră portofelul lui Vlad într-un parc din Militari. Fără bani, fără acte, doar cu o poză veche cu mine și el, de când era copil. Am mers acolo, cu inima cât un purice. Am căutat prin parc, am întrebat oamenii, dar nimeni nu văzuse nimic.

Irina a început să se învinovățească. Spunea că poate ea e de vină, că poate Vlad a plecat din cauza presiunii relației lor. Am încercat să o liniștesc, dar nici eu nu mai aveam putere. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu am fost o mamă mai deschisă, pentru că nu am știut să-l ascult, pentru că nu am văzut semnele.

Într-o seară, am găsit în cutia poștală un plic fără expeditor. Înăuntru era o scrisoare de la Vlad: „Mamă, nu-ți face griji. Am nevoie de timp să-mi pun ordine în gânduri. Nu e vina nimănui. Te iubesc. Ai grijă de Irina.”

Am izbucnit în plâns. Era scrisul lui, dar nu era Vladul pe care îl știam. Ce fel de trecut îl bântuia? Ce trebuia să rezolve? Irina a citit scrisoarea și a început să plângă în hohote.

Au trecut două luni de atunci. Vlad nu s-a întors. Irina vine în continuare la mine, ca și cum am devenit familia ei. Împărțim durerea, speranța, așteptarea. În fiecare zi mă întreb dacă am făcut tot ce puteam, dacă nu cumva l-am pierdut pentru că nu am știut să-l ascult.

Poate că fiecare dintre noi are un trecut pe care îl ascunde, chiar și față de cei mai apropiați. Poate că, uneori, dragostea nu e de ajuns ca să ne salvăm unii pe alții. Dar oare, dacă aș fi fost altfel, Vlad ar fi rămas? Sau, pur și simplu, fiecare trebuie să-și găsească singur drumul, oricât de dureros ar fi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut să-l înțelegeți mai bine pe copilul vostru? Sau, ca mine, ați fi rămas cu întrebări fără răspuns?