„Soțul meu controlează fiecare bănuț pe care îl cheltuiesc. Îi dau tot salariul meu, iar eu rămân cu mâinile goale.”

— Irina, ai adus fluturașul de salariu? vocea lui Cătălin răsună aspru din bucătărie, în timp ce eu mă grăbesc să-mi scot pantofii, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Îmi simt obrajii arzând de rușine, deși nu am făcut nimic greșit. Scot plicul din geantă și îl întind, fără să-l privesc în ochi.

— Da, Cătălin, e aici. Totul, ca de obicei.

El îl ia, îl deschide, verifică suma, apoi mă privește cu acea privire rece, calculată, care mă face să mă simt mică, neînsemnată.

— Ai cheltuit ceva din el?

— Nu, n-am apucat… am venit direct acasă, răspund, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Bine. Să nu uiți că avem rate, facturi, și nu ne permitem să aruncăm banii pe prostii. Știi bine că nu ești bună la gestionat bani, îmi spune el, aproape șoptit, dar cu o răceală care mă îngheață pe dinăuntru.

Așa e fiecare lună, de ani de zile. Încă de la începutul căsniciei noastre, Cătălin a preluat controlul total asupra banilor. La început, mi s-a părut normal – el avea un salariu mai mare, știa să facă economii, iar eu eram obișnuită să mă las condusă. Dar, treptat, am început să simt că nu mai am nicio putere asupra propriei mele vieți.

La serviciu, colegele râd și povestesc despre rochii noi, despre cum și-au cumpărat o cafea scumpă sau au ieșit la film. Eu tac. Nu pot să le spun că, de fapt, nu am voie să cheltuiesc nici măcar 10 lei fără să-l întreb pe Cătălin. Odată, am cumpărat o ciocolată pentru fiica noastră, Mara, și am ascuns bonul. Când a aflat, a făcut un scandal monstru, spunând că „așa se duc banii pe apa sâmbetei”.

— Irina, nu înțelegi că trebuie să fim responsabili? Dacă nu eram eu, eram de mult pe drumuri! îmi repeta el, iar eu începeam să cred că are dreptate. Poate chiar nu mă pricep la bani. Poate chiar sunt o risipitoare, cum zice el.

Dar în sufletul meu, ceva se rupea de fiecare dată când trebuia să-i cer bani pentru șampon, pentru absorbante, pentru o cafea cu o prietenă. Mă simțeam ca o fetiță care cere voie la fiecare pas. Odată, mama m-a întrebat de ce nu-mi cumpăr o bluză nouă, că tot port aceleași haine de ani de zile. Am mințit-o că nu am timp de cumpărături. N-am avut curajul să-i spun adevărul: că nu am voie să cheltuiesc nimic fără aprobarea lui Cătălin.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să deschid subiectul cu el.

— Cătălin, nu crezi că ar trebui să am și eu un pic de bani pentru mine? Măcar să nu trebuiască să-ți cer pentru orice lucru mărunt…

El a izbucnit:

— Irina, iar începi? Ți-am spus de o mie de ori, nu avem bani de aruncat! Dacă vrei să cheltui, fă-ți tu un buget, dar să nu te aștepți să acopăr eu găurile tale! Eu mă ocup de tot, tu doar muncești și aduci banii acasă. Atât!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discuția se termina așa. De fiecare dată, mă simțeam mai mică, mai lipsită de valoare. Mă uitam la Mara, care dormea liniștită, și mă întrebam ce exemplu îi dau. Ce fel de mamă sunt eu, dacă nu pot să am grijă nici măcar de mine?

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Mihaela, m-a prins la toaletă plângând. Nu mai puteam să țin totul în mine. I-am spus, printre sughițuri, că nu am voie să cheltuiesc nimic, că soțul meu îmi ia tot salariul și mă face să mă simt ca o povară. Mihaela m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Irina, asta nu e normal. Nu e vina ta. E abuz, chiar dacă nu te bate. Trebuie să faci ceva, să vorbești cu cineva.

M-am speriat. Nu-mi spusese nimeni, niciodată, că ceea ce trăiesc eu e abuz. Mereu am crezut că așa e normal, că așa trebuie să fie într-o familie. Dar, din ziua aceea, am început să văd lucrurile altfel. Am început să citesc pe ascuns despre controlul financiar, despre femei care trec prin ce trec eu. Am descoperit că nu sunt singură. Că sunt multe ca mine, care trăiesc cu frica de a cheltui un leu fără să fie certate sau umilite.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, am adormit plângând. Mara a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că mama ei nu are voie să-și cumpere nici măcar o carte? Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Pentru ea, dacă nu pentru mine.

Am început să pun deoparte, pe ascuns, câte 5 lei, câte 10 lei, din banii de la bonurile de masă sau din restul de la cumpărături. Mi se părea că fur, că fac ceva rău, dar era singura mea șansă să simt că am un pic de control asupra vieții mele. Într-o zi, am strâns destui bani cât să-mi cumpăr o cafea și o carte. Am plâns de fericire, de parcă aș fi câștigat la loto.

Dar Cătălin a aflat. A găsit cartea în geantă și a făcut un scandal de nedescris. M-a acuzat că îl mint, că nu sunt demnă de încredere, că stric familia. Mara a început să plângă, iar eu am simțit că mă sufoc. Atunci am știut că nu mai pot continua așa.

Am vorbit cu Mihaela și ea m-a ajutat să găsesc un psiholog. Am început să merg la terapie, pe ascuns, spunându-i lui Cătălin că stau peste program la serviciu. Acolo am învățat că nu sunt vinovată, că am dreptul să am grijă de mine, că nu e normal să trăiesc cu frică.

Nu am avut încă puterea să-l confrunt deschis, să-i spun că vreau să-mi gestionez singură banii. Dar, încet-încet, am început să mă schimb. Să nu mai accept orice. Să-i spun „nu” când mă jignește. Să-i arăt Mariei că mama ei nu e o victimă.

Știu că drumul e lung și greu. Poate nu voi avea niciodată curajul să plec. Poate da. Dar, pentru prima dată după mulți ani, simt că nu mai sunt singură. Că am dreptul să sper. Că merit mai mult.

Mă întreb: câte femei mai trăiesc ca mine, în tăcere? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?