Când planurile de weekend sunt spulberate de soacră: Povestea unei (ne)prietenii și a compromisurilor de familie

— Nu pot să cred, Vlad! E al treilea weekend la rând când mama ta ne sună și ne strică planurile! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la telefonul care încă vibra pe masă. Vlad, soțul meu, ridică din umeri, încercând să pară calm, dar știam că și el e la fel de frustrat ca mine.

— Hai, Livia, e mama… Ce vrei să fac? Dacă nu răspund, se supără și iar avem scandal.

Am oftat adânc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Aveam nevoie de weekendul acesta. După o săptămână infernală la birou, tot ce-mi doream era să stau cu Vlad, să ne uităm la un film, să gătim ceva bun și să nu aud pe nimeni altcineva. Dar, ca de obicei, planurile mele nu contau. Soacra mea, doamna Mariana, avea alte priorități.

Telefonul a încetat să vibreze, dar știam că nu va dura mult. Și, într-adevăr, după câteva minute, a sunat din nou. Vlad a răspuns, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Am auzit-o pe Mariana, cu vocea ei tăioasă, spunând:

— Vlad, trebuie să veniți azi la mine. Am nevoie de ajutor cu grădina și cu niște cumpărături. Și să nu-mi spui că aveți alte planuri, că știu eu cum e!

Vlad a încercat să protesteze, dar Mariana nu i-a dat nicio șansă. Am auzit doar „Nu mă interesează, Vlad! Eu v-am crescut, acum e rândul vostru să aveți grijă de mine!”

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când Mariana ne manipula cu vinovăția. De fiecare dată când încercam să ne facem planuri, apărea ea cu o urgență, o nevoie, o dramă. Și Vlad, prins între mine și ea, nu știa cum să gestioneze situația.

— Livia, hai să mergem. Promit că nu stăm mult, mi-a spus el, cu o voce rugătoare.

— Vlad, nu mai pot! Mereu e la fel! Când o să înțelegi că și noi avem nevoie de timp pentru noi?

— Te rog, nu începe și tu… E mama, nu pot să o refuz.

Am simțit cum furia și neputința mă copleșesc. M-am dus în dormitor și am trântit ușa. M-am așezat pe pat și am început să plâng. Mă simțeam invizibilă, ca și cum dorințele mele nu contau niciodată. Mă gândeam la toate momentele în care am pus familia lui Vlad pe primul loc, la toate duminicile pierdute la masa soacrei, la toate sărbătorile în care am făcut pe placul tuturor, doar ca să nu fie scandal.

După câteva minute, Vlad a intrat încet în cameră.

— Livia, știu că nu e corect. Dar nu știu ce să fac. Dacă nu mergem, mama o să facă o criză și o să mă sune de zece ori pe zi. Dacă mergem, tu ești supărată pe mine. Nu pot să mulțumesc pe toată lumea…

— Dar pe mine când ai de gând să mă mulțumești? am întrebat, cu vocea stinsă.

Vlad a tăcut. Știam că nu are răspuns. Și asta mă durea cel mai tare.

Am mers la Mariana, cu inima grea. Ne-a întâmpinat cu o listă interminabilă de treburi: să săpăm în grădină, să mutăm mobila, să mergem la piață, să reparăm ușa de la balcon. Totul era urgent, totul era dramatic. Mariana ne privea cu ochii ei critici, mereu gata să arunce o remarcă tăioasă:

— Livia, nu așa se face! Nu vezi că nu ții sapa bine? Of, dacă ar fi fost Ileana, cumnata ta, ea știa să facă treabă…

Am strâns din dinți. Nu era prima dată când mă compara cu Ileana, care, evident, era nora perfectă. Eu eram mereu prea leneșă, prea pretențioasă, prea „de oraș”.

La prânz, în timp ce mâncam, Mariana a început să povestească despre sacrificiile ei, despre cum a crescut singură doi copii, despre cum nimeni nu o ajută, despre cum „tinerii din ziua de azi nu mai știu ce e respectul”. Vlad tăcea, cu privirea în farfurie. Eu simțeam cum mă sufoc de furie și neputință.

— Mariana, știți că și noi avem nevoie de timp pentru noi, am încercat să spun, cu vocea tremurândă.

— Timp pentru voi? Dar eu când am avut timp pentru mine? a sărit ea, cu o privire acuzatoare. Dacă nu vă convine, nu mai veniți! Dar să nu uitați cine v-a ajutat când ați avut nevoie!

Am simțit că explodez. M-am ridicat de la masă și am ieșit în curte. Am plâns, din nou. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Vlad a venit după mine, încercând să mă liniștească.

— Livia, te rog, nu vreau să ne certăm. Știu că nu e ușor, dar e mama…

— Vlad, nu mai pot. Trebuie să pui niște limite. Nu putem trăi mereu după regulile ei. Și eu am nevoie de tine. Și eu am nevoie să mă simt importantă.

— O să încerc, promit. Dar ai răbdare cu mine…

Am plecat acasă seara târziu, epuizați și triști. În mașină, am tăcut amândoi. Mă uitam pe geam la luminile orașului și mă întrebam dacă vreodată o să reușim să avem o familie în care să contez și eu, nu doar Mariana.

Seara, înainte să adorm, i-am spus lui Vlad:

— Nu vreau să alegi între mine și mama ta. Vreau doar să simt că și eu contez. Că și dorințele mele sunt importante.

El m-a strâns în brațe, dar știam că lupta abia începe. Pentru prima dată, am simțit că trebuie să învăț să mă apăr, să spun ce simt, să nu mă mai las călcată în picioare, chiar dacă asta înseamnă să mă cert cu soacra, cu Vlad, cu toată lumea.

Oare câte femei din România trec prin asta? Câte dintre noi ne pierdem pe noi înșine, încercând să mulțumim pe toată lumea? Voi cum ați proceda în locul meu?