Ginerele nostru ne-a schimbat fata: Nu a venit nici măcar la aniversarea tatălui ei

— Irina, tatăl tău te așteaptă. E ziua lui, nu poți lipsi! am spus cu voce tremurândă, ținând telefonul strâns în palmă, ca și cum aș fi putut s-o trag înapoi acasă prin firul invizibil al dragostei materne.

— Mamă, nu pot veni. Radu are nevoie de mine, și avem deja planuri. Poate altă dată, bine? răspunse ea, vocea ei rece, străină, ca și cum vorbeam cu o necunoscută.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Irina, fata mea veselă, care nu lipsea niciodată de la mesele în familie, care râdea cu poftă și ne îmbrățișa pe amândoi, acum era departe, nu doar fizic, ci și sufletește. De când s-a măritat cu Radu, parcă nu mai e ea. Totul a început subtil, cu mici schimbări: nu mai venea la noi așa des, nu mai povestea nimic despre viața ei, iar când o întrebam ceva, răspundea scurt, evitând privirea.

— Ce-ai pățit, mamă? De ce nu mai vii pe la noi? o întrebam mereu, încercând să nu par disperată.

— Sunt ocupată, mamă. Radu are nevoie de mine, și eu de el. Suntem o familie acum, trebuie să ne facem propriile noastre obiceiuri, spunea ea, dar vocea îi tremura, ca și cum ar fi vrut să spună mai mult, dar nu putea.

Mihai, soțul meu, încerca să mă liniștească:

— Lasă, Maria, copiii trebuie să-și vadă de viața lor. Poate exagerezi, poate doar are nevoie de timp să se adapteze la noua viață.

Dar eu simțeam că e ceva mai mult. Radu, ginerele nostru, mereu tăcut, cu o privire rece, nu mi-a plăcut niciodată. Încă de la început, am simțit că vrea să o izoleze pe Irina de noi. La fiecare întâlnire, el găsea motive să plece mai devreme, să nu stea la masă cu noi, să nu participe la discuții. Irina îl urma, ca o umbră, de parcă îi era teamă să nu-l supere.

Într-o seară, după ce am încercat să o conving să vină la aniversarea tatălui ei, am izbucnit în plâns. Mihai m-a luat în brațe, dar și el era trist. Știam că și lui îi lipsește fata noastră, dar nu voia să recunoască. Prietenele mele îmi spuneau mereu:

— Ce te aștepți, Maria? Fata s-a măritat, are viața ei. Las-o să fie fericită!

Dar eu nu vedeam fericire pe chipul Irinei. Odată, am surprins-o plângând în mașină, înainte să plece cu Radu. Când m-a văzut, s-a șters repede la ochi și a zâmbit forțat:

— Nu e nimic, mamă. Sunt doar obosită.

Nu am crezut-o. Am încercat să vorbesc cu ea, să o întreb dacă e bine, dacă Radu o tratează cum trebuie. Dar de fiecare dată, se închidea și mai tare în ea. Odată, am prins curaj și l-am întrebat direct pe Radu:

— Radu, Irina pare tristă. E totul în regulă între voi?

El m-a privit rece, cu un zâmbet fals:

— E foarte bine, doamnă Maria. Irina are tot ce-și dorește. Poate ar trebui să o lăsați să fie adult.

M-am simțit umilită, dar nu am renunțat. Am încercat să o sun mai des, să-i trimit mesaje, să o invit la cafea, dar de fiecare dată primeam același răspuns:

— Nu pot, mamă. Radu are nevoie de mine.

În ziua aniversării lui Mihai, am pregătit totul ca pe vremuri: tortul preferat, masa plină, muzica lui favorită. Am lăsat un loc liber pentru Irina, sperând până în ultima clipă că va apărea. Dar nu a venit. Nici măcar un telefon, doar un mesaj sec: „La mulți ani, tata! Să fii sănătos!”

Mihai a zâmbit trist, încercând să pară puternic:

— E ocupată, Maria. Lasă, poate la anul.

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la toate momentele în care Irina era sufletul petrecerii, la râsetele ei, la îmbrățișările calde. Acum, totul părea gol, lipsit de sens. M-am întrebat de zeci de ori: unde am greșit? Am fost prea protectoare? Am sufocat-o cu dragostea mea? Sau pur și simplu, Radu a reușit să o îndepărteze de noi?

Într-o zi, am întâlnit-o pe Irina întâmplător, la supermarket. Era cu Radu, care o ținea strâns de mână. Când m-a văzut, Irina a zâmbit forțat, dar ochii îi erau triști. Am încercat să o iau în brațe, dar Radu a tras-o ușor înapoi:

— Hai, Irina, avem treabă.

Ea a plecat fără să spună nimic. Am rămas în mijlocul magazinului, cu lacrimi în ochi, simțindu-mă neputincioasă. Oare chiar nu mai pot face nimic pentru fata mea? Oare chiar trebuie să accept că am pierdut-o?

Seara, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie. M-a luat de mână și mi-a spus:

— Maria, poate trebuie să avem răbdare. Poate Irina va reveni la noi, când va avea nevoie. Dar nu putem forța lucrurile.

Nu știu dacă are dreptate. Poate că da, poate că nu. Dar nu pot să nu mă întreb: cât de mult ar trebui să ne implicăm în viața copiilor noștri? Unde se termină grija și începe controlul? Și, mai ales, cum putem să ne ajutăm copiii fără să-i pierdem?

Poate că Irina va citi vreodată aceste rânduri. Poate că va înțelege cât de mult ne doare absența ei. Dar până atunci, rămân cu întrebarea care mă macină în fiecare zi: oare dragostea de mamă poate vindeca o inimă rănită de distanță și neînțelegere? Sau trebuie să învăț să o las să zboare, chiar dacă asta înseamnă să sufăr în tăcere?