Un tată de trei copii, ajuns la azil: „Numai timpul arată dacă ne-am crescut bine copiii”

— Nu vreau să stau aici, Maria! Nu vreau! vocea mea răsuna tremurată în salonul mic, cu pereți vopsiți într-un galben palid, de parcă ar fi încercat să ascundă tristețea care plutea în aer. Maria, fiica mea cea mică, mă privea cu ochii umezi, dar hotărâți. — Tata, nu avem altă soluție. Tu știi că nu pot lipsi de la muncă, iar copiii mei au nevoie de mine. Ești în siguranță aici, promit că vin să te văd cât de des pot.

Am oftat adânc, simțind cum inima mi se strânge. Încă de când am intrat pe poarta acestui azil din Ploiești, am simțit că mi s-a luat ceva. Nu libertatea, nu confortul, ci demnitatea. Mă uitam la ceilalți bătrâni, unii pierduți în amintiri, alții privind pe geam cu speranța că cineva drag va apărea. Mă întrebam: cum am ajuns aici? Eu, Victor Dumitrescu, cândva director la o fabrică de mobilă, cu o casă mare în cartierul Nord, cu o soție iubitoare și trei copii frumoși?

Viața mea părea perfectă. Îmi amintesc serile de vară când ne adunam toți în grădină, copiii alergau printre trandafiri, iar eu și Elena, soția mea, beam câte un pahar de vin și ne făceam planuri pentru viitor. — O să avem nepoți, Victor, și o să-i răsfățăm, îmi spunea ea râzând. Dar viața nu ține cont de planurile noastre. Elena s-a stins acum zece ani, răpusă de o boală nemiloasă. Atunci am simțit prima dată că pământul mi se surpă sub picioare.

Am încercat să rămân puternic pentru copiii mei: Radu, cel mare, mereu ambițios și dornic să demonstreze că poate mai mult decât am reușit eu; Ioana, mijlocia, sensibilă și visătoare, mereu cu o carte în mână; și Maria, mezina, sufletul meu, care părea să nu se desprindă niciodată de fusta mamei. Am muncit din greu să le ofer tot ce aveau nevoie. Le-am plătit studiile, le-am cumpărat apartamente, le-am fost alături la fiecare pas important. Dar, odată ce și-au făcut propriile familii, distanța dintre noi a crescut. Întâi au început să mă viziteze mai rar, apoi telefoanele s-au rărit, iar la sărbători abia dacă ne adunam toți la masă.

— Tata, nu înțelegi, am și eu viața mea! mi-a spus Radu, într-o seară, când l-am rugat să rămână cu mine după ce am căzut în baie. — Nu pot să fiu mereu aici. Am serviciu, am copii, am rate! Am simțit atunci că nu mai sunt o prioritate pentru el. Ioana, plecată la Cluj, mă suna doar de ziua mea sau de Crăciun. — Tata, îmi pare rău, dar nu pot veni acum. Am un proiect important la serviciu. Maria era singura care mai venea din când în când, dar mereu grăbită, mereu cu ochii pe ceas.

Când am început să uit lucruri, să mă bâlbâi la cuvinte, să nu mai pot face față singur, am știut că ceva nu e în regulă. Doctorul mi-a spus că e normal la vârsta mea, dar eu simțeam că mă pierd pe mine însumi. Într-o zi, după ce am uitat aragazul pornit și am umplut casa de fum, Maria a decis că nu mai pot sta singur. — Tata, nu vreau să pățești ceva rău. Aici, la azil, ai asistență, ai oameni cu care să vorbești. Dar eu nu voiam oameni străini. Voiam familia mea.

Primele săptămâni aici au fost un coșmar. Mă trezeam noaptea și plângeam în pernă, rușinat de lacrimile mele. Îmi lipsea mirosul casei mele, zgomotul orașului, chiar și certurile cu vecinul de la doi. Îmi lipsea Elena. Într-o zi, la masa de prânz, am început să vorbesc cu domnul Gheorghe, un bătrân cu ochii vii și vorba ascuțită. — Și tu ai copii? l-am întrebat. — Am avut, mi-a răspuns el, privind în gol. Nu mai vin pe aici. Au viețile lor. Am simțit că nu sunt singur în durerea mea, dar asta nu m-a ajutat să mă simt mai bine.

Zilele treceau greu. Maria venea o dată pe săptămână, cu copiii, dar vizitele erau scurte. — Hai, bunicule, ne jucăm pe telefon? mă întreba Vlad, nepotul meu. Dar eu nu știam să folosesc telefonul lor modern. Mă simțeam inutil, ca o piesă veche de mobilier pe care nimeni nu o mai vrea. Într-o zi, am primit o scrisoare de la Ioana. „Tată, îmi pare rău că nu pot veni. Mă gândesc la tine mereu. Sper să fii bine.” Am plâns. Nu de dor, ci de neputință.

Într-o seară, la televizor, am văzut un reportaj despre bătrânii abandonați în azile. M-am întrebat dacă și copiii mei mă văd ca pe o povară. Oare am greșit undeva? Am fost prea dur? Prea permisiv? Am muncit prea mult și am uitat să-i învăț ce înseamnă familia? Sau poate așa e lumea acum, fiecare pentru el. Mă uit la pozele cu ei, de când erau mici, și mă întreb dacă mă mai iubesc sau doar mă tolerează din obligație.

Într-o duminică, Radu a venit să mă vadă. Era prima dată după luni de zile. — Tata, am venit să te văd. Am adus niște prăjituri de la cofetăria ta preferată. Am simțit un nod în gât. — Radu, de ce nu mai vii? De ce nu mai suntem o familie? S-a uitat la mine, jenat. — Tata, nu știu… Viața e grea. Mă simt copleșit. Nu știu cum să fiu și fiu, și tată, și soț. Am înțeles atunci că nu doar eu sufăr. Și copiii mei sunt prinși în vârtejul vieții, la fel cum am fost și eu cândva. Dar tot nu pot să nu mă întreb: oare am făcut destul pentru ei? Oare am fost un tată bun?

Acum, în fiecare seară, mă plimb pe holurile azilului și mă gândesc la viața mea. La bucuriile și greșelile mele. La copiii mei, care au crescut și au uitat, poate, cât de mult i-am iubit. Poate că bătrânețea e o lecție de răbdare și iertare. Poate că numai timpul va arăta dacă ne-am crescut bine copiii. Dar voi, cei care citiți povestea mea, ce credeți? E vina noastră, a părinților, sau a lumii în care trăim? Oare chiar ne uită copiii sau doar nu mai știu cum să ne iubească?