„Am gătit toată ziua pentru familia mea, dar soțul meu, chef celebru, m-a criticat în fața tuturor”

— Nu așa se taie ceapa, Maria! Dacă vrei să nu plângi, trebuie să folosești cuțitul ăsta, nu pe cel mic. Și, te rog, nu mai pune atât de multă sare în ciorbă, o să leșine mama ta de la tensiune!

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, plină de aburi și mirosuri amestecate. Era sâmbătă dimineață, iar eu mă trezisem la șase, hotărâtă să pregătesc o masă ca la carte pentru familia noastră. Astăzi veneau părinții mei, sora mea cu soțul ei și copiii, iar Radu, soțul meu, chef la unul dintre cele mai bune restaurante din București, urma să fie, pentru o zi, doar invitat. Sau cel puțin așa speram.

Îmi tremurau mâinile pe cuțit, dar încercam să nu arăt. Radu era mereu atent la detalii, la tehnică, la gusturi. Pentru el, gătitul era o artă, o știință, ceva ce nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Pentru mine, era doar o dovadă de iubire, o încercare de a aduce familia împreună, de a-i face pe toți să se simtă acasă. Dar, de fiecare dată când încercam să gătesc, simțeam că nu sunt suficient de bună, că nu mă ridic la nivelul lui.

— Maria, ai pus usturoiul prea devreme. O să se ardă și o să aibă gust amar. Lasă-mă pe mine, te rog, că nu vreau să stricăm totul înainte să vină lumea.

Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. Nu voiam să mă vadă așa, dar nici nu mai puteam suporta presiunea. De ce nu putea să fie doar soțul meu, nu chef-ul care știe totul? De ce nu putea să mă lase să greșesc, să învăț, să mă bucur de proces?

Când am intrat înapoi, Radu deja schimbase ordinea cratițelor, gustase din fiecare oală și făcea notițe mentale. M-am simțit ca o elevă corijentă la examen. Am încercat să mă adun, să nu las emoțiile să mă copleșească. Am continuat să curăț cartofi, să spăl salată, să aranjez masa. Fiecare gest era urmărit, fiecare mișcare corectată.

— Maria, nu așa se pune fața de masă! Uite, trebuie să fie perfect întinsă, fără cute. Și tacâmurile, te rog, furculița la stânga, cuțitul la dreapta, nu invers!

Am oftat și am încercat să zâmbesc. Nu voiam să stric atmosfera, nu voiam să mă cert cu el. Dar înăuntrul meu, ceva se rupea cu fiecare observație. Mă simțeam invizibilă, neimportantă, ca și cum tot ce făceam era greșit.

La prânz, casa era plină de râsete, voci, copii care alergau printre picioarele noastre. Mama mea m-a îmbrățișat și mi-a spus că miroase minunat. Sora mea, Ioana, a adus un tort făcut de ea, iar tata a deschis o sticlă de vin. Toți păreau fericiți, relaxați. Doar eu simțeam că port o mască, că ascund sub zâmbet o mare de nesiguranță.

Am adus ciorba la masă, cu mâinile tremurânde. Radu a gustat primul, a făcut o grimasă și a spus, destul de tare încât să audă toți:

— E cam sărată, nu? Data viitoare, poate mă lași să te ajut mai mult, Maria. Știi că nu-i bine să improvizezi la rețete clasice.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Mama s-a uitat la mine cu milă, tata a încercat să schimbe subiectul, iar Ioana a făcut o glumă despre cum nici ea nu știe să gătească. Dar cuvintele lui Radu rămâneau acolo, ca o rană deschisă.

— Lasă, Radu, e foarte bună, a zis mama, încercând să mă salveze. Și dacă e puțin sărată, asta înseamnă că ai pus suflet, Maria. Așa făcea și bunica ta.

Dar Radu nu s-a oprit. La fel a făcut și cu friptura, și cu salata, și cu desertul. Fiecare fel de mâncare era analizat, criticat, comparat cu standardele lui de chef. La final, când toți au plecat, am rămas singură în bucătărie, printre farfurii murdare și resturi de mâncare. Radu a venit lângă mine, cu un aer obosit.

— Nu vreau să te supăr, Maria, dar dacă tot gătești pentru atâția oameni, măcar să fie bine făcut. Știi cât țin la reputația mea. Nu vreau să creadă lumea că nu te-am învățat nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre reputația lui, ci despre mine, despre efortul meu, despre dorința mea de a fi apreciată. M-am uitat la el și am spus, cu voce stinsă:

— Radu, eu nu vreau să fiu chef. Eu vreau doar să fiu soția ta, să gătesc pentru familia mea, să mă simt iubită și acceptată. Nu pot să fiu ca tine, și nici nu vreau. Nu poți să mă lași să fiu eu însămi, cu greșelile și imperfecțiunile mele?

El a tăcut, pentru prima dată în ziua aceea. S-a uitat la mine, dar nu a spus nimic. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid, unul construit din așteptări, din comparații, din neputința de a vedea dincolo de perfecțiune.

În seara aceea, am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji, încercând să-mi spăl rușinea, dezamăgirea, neputința. M-am întrebat de ce nu pot fi niciodată suficientă pentru el, de ce iubirea noastră trebuie să fie o competiție, nu o echipă.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra unui soț care nu știe să aprecieze efortul, ci doar rezultatul? Oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a fi văzute, pentru a fi iubite cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?