Bogăția care doare: Povestea unei fiice lăsate pe dinafară

— Nu, Irina, nu putem să-ți dăm bani pentru chirie. Ai 28 de ani, e timpul să înveți să te descurci singură. Vocea mamei mele, calmă și rece ca o iarnă fără sfârșit, răsuna în telefon. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile tremurânde, încercând să nu plâng. În jurul meu, cutiile de carton stivuite îmi aminteau că peste două zile trebuia să eliberez garsoniera. Proprietarul mă anunțase sec că nu mai poate aștepta. Salariul meu de la librărie abia îmi ajungea pentru mâncare și facturi, iar prietenii mei, la fel de tineri și săraci ca mine, nu aveau cum să mă ajute.

— Mamă, nu-ți cer să-mi cumperi o mașină sau să-mi plătești vacanțe. Doar o lună de chirie, până găsesc ceva mai bun, am șoptit, simțind cum vocea mi se rupe.

— Irina, nu înțelegi? Dacă te ajutăm acum, nu vei învăța niciodată să fii pe picioarele tale. Și apoi, nu ești singură, îl ai pe Vlad. Să vă descurcați împreună, a adăugat tata, intrând pe fir cu tonul lui autoritar.

Vlad, iubitul meu, lucra ca șofer la o firmă de curierat. Nici el nu avea bani de dat, abia reușea să-și plătească ratele la mașină. În seara aceea, când i-am povestit totul, a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— O să găsim o soluție, Irina. Poate ne mutăm la ai mei, în Berceni, până ne revenim.

Am simțit cum mă sufoc. Să mă întorc într-un apartament cu două camere, cu părinții lui Vlad, doi pensionari mereu nemulțumiți, era ultima mea opțiune. Am refuzat, încăpățânată, deși știam că nu aveam de ales.

Părinții mei, Camelia și Sorin, locuiau într-o vilă cu piscină în Pipera. Aveau două mașini, mergeau în vacanțe exotice și își permiteau orice. În copilărie, nu mi-a lipsit nimic material, dar am simțit mereu că trebuie să merit fiecare lucru. Notele mari erau răsplătite cu excursii, dar orice greșeală era taxată cu tăcere sau reproșuri.

— Irina, tu nu vezi că părinții tăi nu te iubesc? m-a întrebat într-o zi prietena mea, Ana, după ce i-am povestit pentru a mia oară că nu primesc niciun ajutor.

— Nu cred că nu mă iubesc. Cred doar că au o idee fixă despre cum trebuie să fii ca să reușești în viață, am răspuns, deși în sufletul meu simțeam că nu e chiar așa.

În ziua în care am ieșit din garsonieră, cu două valize și o cutie de cărți, am sunat-o din nou pe mama.

— Mamă, măcar lasă-mă să stau la voi două săptămâni, până găsesc ceva.

— Irina, nu putem. Avem musafiri din Germania, știi bine. Și oricum, nu cred că ar fi bine pentru tine. Trebuie să înveți să te descurci.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am plâns pe o bancă, în fața blocului, până când Vlad a venit să mă ia.

— Hai, Irina, nu mai plânge. O să fie bine, o să vezi.

M-am mutat la părinții lui Vlad. Primele zile au fost un coșmar. Mama lui Vlad, doamna Lenuța, mă privea cu suspiciune, iar tatăl lui, domnul Gică, bombănea mereu despre „tinerii de azi, care nu știu să muncească”. Mă simțeam ca o povară, deși încercam să ajut la curățenie și să gătesc.

Într-o seară, după o ceartă cu Vlad, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe Ana.

— Nu mai pot, Ana. Mă simt inutilă. Părinții mei trăiesc în lux, iar eu stau cu părinții iubitului meu, ca o adolescentă.

— Irina, trebuie să le spui ce simți. Să le spui că ai nevoie de ei, nu de banii lor.

Am ascultat-o și, a doua zi, am mers la vila părinților mei. Am sunat la poartă, cu inima cât un purice. Mama a deschis, elegantă, cu un zâmbet rece.

— Ce cauți aici, Irina?

— Mamă, vreau să vorbim. Nu despre bani, ci despre noi.

Am intrat în livingul imens, unde tata citea ziarul. M-am așezat pe canapea și am început să vorbesc, cu voce tremurată.

— Nu vreau să-mi dați bani. Vreau doar să știu că, dacă am nevoie, pot conta pe voi. Că nu sunt singură pe lume. Că nu trebuie să demonstrez mereu ceva ca să merit să fiu iubită.

Tata a ridicat privirea din ziar, iar mama s-a așezat lângă mine.

— Irina, noi am vrut doar să te facem puternică. Să nu depinzi de nimeni.

— Dar depind de oameni străini, mamă. De părinții lui Vlad, de prieteni. Voi sunteți părinții mei. Nu vreau să fiu întreținută, vreau să știu că nu mă respingeți când am nevoie.

Mama a oftat și m-a luat de mână. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că mă vede cu adevărat.

— Poate am greșit, Irina. Poate am fost prea duri. Dar ne-a fost teamă să nu devii slabă.

— Nu sunt slabă, mamă. Sunt doar obosită să lupt singură.

Am plecat de acolo cu sufletul mai ușor, dar fără nicio promisiune concretă. Părinții mei nu s-au schimbat peste noapte. Au început, totuși, să mă sune mai des, să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Nu mi-au dat bani, dar m-au invitat la masă, m-au ascultat, m-au întrebat despre planurile mele.

Am reușit, după câteva luni, să găsesc un job mai bun și să închiriez o garsonieră mică, dar a mea. Vlad a rămas lângă mine, iar părinții lui au început să mă privească altfel.

Uneori mă întreb dacă a meritat tot chinul, dacă nu era mai simplu să accept ajutorul părinților mei de la început. Dar apoi îmi dau seama că, deși banii pot cumpăra multe, nu pot cumpăra liniștea sufletului.

Mă uit în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți și acceptați de părinții noștri, chiar și atunci când avem tot ce ne trebuie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?