„Bunica, mama a zis că trebuie să ne gândim la un azil”: O poveste despre familie, alegeri și dorința de a aparține

— Bunica, mama a zis că trebuie să ne gândim la un azil pentru tine, am auzit vocea subțire a lui Ilinca, nepoata mea, în timp ce mă aștepta la poarta școlii. M-am oprit brusc, cu inima strânsă, de parcă cineva ar fi tras de o sfoară invizibilă legată de pieptul meu. Nu mă așteptam la așa ceva, nu azi, nu după ce tocmai reușisem să-mi cumpăr, cu greu, un apartament nou, după ani de sacrificii și economii.

Îmi amintesc perfect cum, cu două zile în urmă, am vândut casa bătrânească din satul unde am crescut. Am plâns când am închis poarta pentru ultima dată, dar mi-am spus că e pentru binele meu. La oraș, aproape de fiica mea, Lidia, și de Ilinca, viața ar fi trebuit să fie mai ușoară. Dar, în loc de liniște, am simțit cum mă cuprinde o neliniște apăsătoare, ca o ceață care nu se ridică nici la amiază.

— Ce ai spus, Ilinca? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Mama a vorbit cu tata aseară. Au zis că e greu să ai grijă de tine, că ești singură și că poate ar fi mai bine să mergi la un azil, unde ai avea companie și cineva să te ajute mereu, a spus ea, privindu-mă cu ochii mari, sinceri, fără să înțeleagă greutatea cuvintelor.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată viața am muncit pentru familia mea. Am crescut-o pe Lidia singură, după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă la combinat. Am renunțat la visele mele, la cărți, la ieșiri, la tot ce înseamnă tinerețe, ca să-i ofer Lidiei o viață mai bună. Și acum, când în sfârșit credeam că pot să mă bucur de bătrânețe, să fiu aproape de nepoata mea, să-mi găsesc liniștea, primesc vestea asta ca pe o lovitură pe la spate.

Am ajuns acasă cu Ilinca, care a început să-și facă temele la masă, iar eu am rămas în bucătărie, cu mâinile pe chiuvetă, privind pe geam la blocurile gri. Mă simțeam ca o piesă de mobilier vechi, mutată dintr-o casă în alta, fără să contez cu adevărat. Seara, când Lidia a venit să o ia pe Ilinca, am încercat să deschid subiectul, cu voce tremurată:

— Lidia, tu chiar te-ai gândit la ce a spus Ilinca?

Ea a oftat, evitându-mi privirea.

— Mamă, nu e vorba că nu te vrem aproape. Dar tu ești tot mai obosită, ai început să uiți lucruri, și eu cu Vlad muncim mult, nu avem timp să venim zilnic la tine. La azil ai avea grijă, ai avea oameni cu care să vorbești, nu ai mai fi singură…

— Nu sunt singură, Lidia! Sunt aici, aproape de voi, de Ilinca. Nu vreau să fiu dusă ca un bagaj la azil, am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

— Mamă, nu e așa. Dar nu putem să fim mereu lângă tine. Și tu ai nevoie de ajutor, chiar dacă nu vrei să recunoști. Nu e o rușine, toată lumea ajunge la vârsta asta, a spus ea, încercând să mă liniștească, dar cuvintele ei mă răneau și mai tare.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul nou, atingând mobila, pereții, ca să mă conving că e al meu, că nu sunt o povară. Am rememorat toate momentele în care am fost acolo pentru Lidia: când a avut febră mare, când a luat primul patru la matematică și a plâns în brațele mele, când a venit acasă cu inima frântă după prima dragoste. Eu am fost stânca ei. Acum, când am nevoie de puțină căldură, sunt considerată o problemă de rezolvat.

A doua zi, am mers la piață, ca de obicei. Vânzătoarea, tanti Maria, m-a întrebat de ce sunt abătută. I-am povestit totul, iar ea a oftat:

— Să știi că nu ești singura, Carolina. Și pe mine copiii mă tot bat la cap să mă mut la ei sau la azil. Dar eu nu vreau să-mi las casa, am muncit o viață pentru ea. Parcă nu mai e loc pentru noi, bătrânii, în lumea asta grăbită.

Am simțit o alinare ciudată, știind că nu sunt singură în durerea mea. Dar tot nu-mi găseam liniștea. Seara, am primit un telefon de la fratele meu, Ion, care locuiește în alt oraș. I-am povestit totul, iar el mi-a spus:

— Carolina, nu te lăsa. Dacă nu vrei la azil, spune-le clar. E viața ta, nu a lor. Și dacă nu te înțeleg, vino la mine. Nu te las să te simți aruncată la gunoi.

Am plâns la telefon, simțind pentru prima dată după mult timp că cineva mă ascultă cu adevărat. A doua zi, am decis să vorbesc deschis cu Lidia și Vlad. I-am invitat la mine, am pregătit plăcinta cu mere preferată a Ilincăi, și am așteptat cu inima cât un purice.

— Vreau să vă spun ceva, am început, cu vocea tremurată. Știu că vă e greu, știu că nu aveți timp, dar nu vreau să fiu dusă la azil. Am muncit o viață pentru voi, am făcut sacrificii, și tot ce-mi doresc e să fiu aproape de familia mea. Nu vreau să fiu o povară, dar nici să fiu dată la o parte ca un obiect vechi. Dacă nu mai e loc pentru mine, spuneți-mi, și mă descurc singură. Dar nu mă trimiteți acolo, vă rog.

Lidia a început să plângă, iar Vlad a rămas tăcut. Ilinca s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Bunica, eu nu vreau să pleci nicăieri. Vreau să vii la serbarea mea de la școală, să mă vezi pe scenă!

Lidia a oftat adânc și m-a luat de mână.

— Mamă, iartă-mă. Poate am fost egoistă. O să găsim o soluție. Poate venim mai des, poate găsim pe cineva să te ajute la treburile grele. Dar nu te trimitem nicăieri, promit.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Nu știu ce va fi mâine, dar azi am simțit din nou că aparțin cuiva, că nu sunt doar o problemă de rezolvat. Poate bătrânețea nu e ușoară, dar nu trebuie să fie trăită în singurătate sau rușine.

Mă întreb, oare câți dintre noi, bătrânii, mai avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat? Oare copiii noștri ne mai văd ca pe oamenii care i-au crescut, sau doar ca pe niște poveri? Voi ce ați face în locul meu?