La ora zece dimineața la nora mea: ea încă doarme, copiii se joacă singuri – O zi care a schimbat pentru totdeauna familia mea

— Nu pot să cred, iarăși e dezordine! am murmurat printre dinți, în timp ce încercam să-mi găsesc echilibrul pe scările blocului vechi din cartierul nostru din Ploiești. Era ora zece dimineața, iar eu, Maria, mama lui Vlad și soacra Anei, mă hotărâsem să le fac o vizită surpriză. Îmi era dor de nepoți, iar Vlad era la serviciu. Am bătut ușor la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am apăsat clanța și, spre mirarea mea, era descuiat. Am intrat încet, cu inima bătându-mi tare, gândindu-mă că poate Ana pregătește micul dejun sau copiii se uită la desene animate.

În sufragerie, jucăriile erau împrăștiate peste tot, iar pe canapea, Ilinca și Radu, nepoții mei de cinci și trei ani, construiau un turn din cuburi. M-au privit cu ochi mari, dar nu au spus nimic. — Bună dimineața, puișorilor! Unde e mami? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. — Mami doarme, a spus Ilinca, fără să ridice privirea de la construcția ei. Am simțit cum mă cuprinde o furie mocnită. Cum adică doarme la ora asta, iar copiii sunt singuri?

Am mers pe vârfuri spre dormitor. Ușa era întredeschisă, iar Ana dormea adânc, cu fața întoarsă spre perete. Am ezitat o clipă, apoi am bătut ușor în ușă. — Ana, e ora zece! am spus, încercând să-mi păstrez calmul. S-a trezit brusc, speriată, și s-a ridicat în capul oaselor. — Ce s-a întâmplat? E totul în regulă? a întrebat, cu vocea răgușită. — Cum să fie în regulă? Copiii sunt singuri, tu dormi, iar în casă e haos! am izbucnit, fără să-mi pot stăpâni tonul.

Ana a oftat adânc și s-a ridicat încet din pat. — Maria, am avut o noapte groaznică. Radu a făcut febră, Ilinca a plâns după tatăl ei, iar eu abia am închis un ochi. Am adormit abia spre dimineață. Am simțit cum furia mea se amestecă cu o urmă de compasiune, dar nu am putut să nu-i reproșez: — Dar nu poți să lași copiii singuri, Ana! Trebuie să fii mai responsabilă. Vlad muncește toată ziua, iar eu nu pot fi mereu aici să vă ajut.

Ana a început să plângă, încercând să-și ascundă lacrimile. — Știu că nu sunt perfectă, dar fac tot ce pot. Uneori simt că mă sufoc, că nu mai am aer. Nu am pe nimeni cu care să vorbesc, iar Vlad e mereu obosit sau nervos când ajunge acasă. M-am așezat pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile. — Ana, nu vreau să te judec, dar trebuie să înțelegi că familia e pe primul loc. Eu, când eram de vârsta ta, nu mi-am permis niciodată să dorm până la zece. Copiii mei erau mereu îngrijiți, casa era lună, iar soțul meu nu avea niciun motiv să se plângă.

Ana s-a ridicat brusc, cu ochii roșii de plâns. — Poate că tu ai putut, Maria, dar eu nu sunt ca tine. Nu am ajutor, nu am timp pentru mine, nu am nici măcar o oră de liniște. Mă simt singură, neînțeleasă și epuizată. De ce nu vede nimeni cât de greu îmi este? De ce toată lumea are așteptări, dar nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine?

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată, am văzut-o pe Ana altfel: nu ca pe o noră care nu se ridică la nivelul așteptărilor mele, ci ca pe o femeie tânără, copleșită de responsabilități, prinsă într-o viață care nu-i mai aparține. Am încercat să-i pun o mână pe umăr, dar s-a tras înapoi. — Te rog, lasă-mă singură, a spus încet. Am ieșit din cameră, cu inima grea, și m-am dus la copii. Le-am pregătit un mic dejun rapid și am încercat să le smulg un zâmbet, dar gândurile îmi fugeau mereu la Ana.

Când Vlad a ajuns acasă, i-am povestit totul, convinsă că o să fie de partea mea. Dar reacția lui m-a surprins. — Mamă, nu știi prin ce trece Ana. Nici eu nu știu mereu cum să o ajut. Suntem amândoi epuizați, dar încercăm să facem față. Poate că ar trebui să fim mai înțelegători, nu să ne judecăm unii pe alții. Am simțit cum mi se strânge inima. Poate că, în dorința mea de a ajuta, am pus și mai multă presiune pe umerii Anei. Poate că nu am văzut cât de greu îi este cu adevărat.

Seara, înainte să plec, am intrat din nou în dormitorul Anei. Era întinsă pe pat, cu ochii închiși, dar nu dormea. M-am așezat lângă ea și am spus încet: — Ana, îmi pare rău dacă am fost prea dură. Nu mi-am dat seama cât de greu îți este. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi. Nu trebuie să treci singură prin toate astea. Ana a deschis ochii și m-a privit cu lacrimi în ochi. — Mulțumesc, Maria. Poate că nu avem mereu aceleași păreri, dar am nevoie să știu că nu sunt singură.

Am plecat acasă cu sufletul greu, dar și cu o lecție importantă. Poate că nu ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții, poate că ne lăsăm orbiți de așteptări și prejudecăți. Dar, la finalul zilei, toți avem nevoie de înțelegere, de sprijin și de iubire. Oare câți dintre noi își cunosc cu adevărat familia? Oare câți dintre noi știu ce se ascunde dincolo de ușa unui dormitor închis?