Soacra la ușa mea: Am dreptul la propriul meu spațiu?

— Maria, deschide, știu că ești acasă! vocea răsună clar, cu o notă de nerăbdare, dincolo de ușa apartamentului nostru mic din cartierul Drumul Taberei. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. E ora 8 dimineața, într-o zi de sâmbătă, și nu așteptam pe nimeni. Știu vocea, o recunosc dintr-o mie: soacra mea, doamna Lidia, femeia care a reușit să transforme fiecare vizită într-un examen de răbdare și compromis.

Mă uit la Mihai, soțul meu, care tocmai iese din baie, cu prosopul pe cap, și mă privește vinovat. — Nu i-ai spus că azi vrem să stăm doar noi? îl întreb în șoaptă, dar el ridică din umeri, evitând să mă privească în ochi. — N-am apucat, a zis că are treabă prin zonă… și că poate trece pe la noi.

Sunetul soneriei se repetă, mai insistent. Mă simt prinsă între două lumi: dorința de a-mi proteja spațiul și nevoia de a nu supăra familia lui Mihai. Deschid ușa cu o ezitare, iar Lidia intră ca o furtună, cu sacoșe pline de cumpărături și cu privirea aceea evaluatoare care mă face să mă simt ca o adolescentă prinsă cu tema nefăcută.

— Vai, ce dezordine! Maria, nu te supăra, dar nu înțeleg cum poți trăi așa. Uite, ți-am adus niște carne de pui, să faci o ciorbă adevărată, nu prostiile alea de la supermarket. Și, Mihai, ai slăbit, ce se întâmplă cu tine? Nu te mai hrănește nevasta?

Mă simt mică, invizibilă, deși sunt în propria mea casă. Încerc să zâmbesc, să nu răbufnesc, dar simt cum mi se strânge stomacul. — Mulțumesc, Lidia, dar chiar voiam să ne bucurăm de o dimineață liniștită, doar noi doi. Poate data viitoare ne anunți înainte să vii, să fim pregătiți, spun cu voce joasă, dar fermă.

Lidia mă privește ca și cum tocmai i-aș fi spus că nu mai vreau să fac parte din familie. — Maria, nu înțelegi, eu sunt mama lui Mihai! Nu trebuie să anunț când vin la copilul meu. Așa se face într-o familie adevărată. Tu nu ai avut parte de așa ceva, de-asta nu pricepi.

Mihai oftează și se retrage în dormitor, lăsându-mă singură în fața furtunii. Lidia începe să scoată lucruri din sacoșe, să reorganizeze frigiderul, să comenteze despre hainele mele, despre cum nu știu să calc o cămașă, despre cum nu am grijă de Mihai. Fiecare cuvânt e ca o înțepătură, fiecare gest ca o invazie. Îmi vine să țip, să fug, să mă ascund, dar nu pot. Sunt prizoniera propriului apartament, așteptând să treacă timpul, să plece, să pot respira din nou.

Îmi amintesc de copilăria mea la Buzău, de mama care nu a trecut niciodată pragul casei mele fără să mă sune înainte, de respectul pentru spațiul celuilalt. Dar aici, în familia lui Mihai, totul e altfel. Lidia consideră că are drepturi absolute, că dragostea de mamă îi dă voie să intre oricând, să comenteze orice, să decidă pentru noi. Și Mihai… Mihai tace, nu vrea să supere pe nimeni, dar tăcerea lui mă doare mai tare decât vorbele Lidiei.

— Maria, să nu uiți să speli perdelele, că sunt pline de praf. Și, dacă tot ești acasă, poate faci și un cozonac, să simtă Mihai că are femeie în casă. Eu, la vârsta ta, aveam deja doi copii și făceam totul singură, fără să mă plâng, spune Lidia, cu un aer de superioritate.

Îmi mușc buzele să nu răspund. Dar nu mai pot. — Lidia, te rog, nu mai comenta la fiecare pas. E casa mea, viața mea. Dacă vrei să vii, sună înainte. Dacă vrei să ajuți, întreabă-mă ce am nevoie. Nu mai pot trăi cu senzația că nu sunt niciodată suficientă pentru tine.

Se lasă o liniște grea. Lidia mă privește șocată, ca și cum aș fi trădat-o. — Mihai, ai auzit ce mi-a spus nevasta ta? Ai de gând să lași așa?

Mihai iese din dormitor, cu ochii în pământ. — Mamă, Maria are dreptate. E casa noastră, avem nevoie de intimitate. Te rog, data viitoare sună înainte să vii.

Lidia oftează teatral, își strânge sacoșele și se pregătește să plece. — Să nu uitați că eu v-am crescut, eu v-am ajutat când nu aveați nimic. Dar dacă așa vreți voi, să nu mai vin, nu mai vin. Să vedem cum vă descurcați fără mine!

Ușa se trântește, iar liniștea care se așterne e apăsătoare. Mă prăbușesc pe canapea, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mihai se apropie, mă ia în brațe, dar simt că între noi s-a creat o fisură. — Îmi pare rău, Maria. Nu știu cum să gestionez situația asta. E mama, dar și tu ești familia mea acum.

— Nu vreau să alegi între noi, Mihai. Vreau doar să avem liniștea noastră, să simt că am și eu un loc al meu, unde să pot fi eu însămi, îi spun printre suspine.

În zilele următoare, Lidia nu mai sună, nu mai vine. Mihai e tăcut, tensionat. Eu mă simt vinovată, dar și ușurată. Oare am făcut bine? Oare am dreptul să-mi apăr spațiul, chiar dacă asta înseamnă să rănesc pe cineva? Sau, în România, familia trebuie să fie mereu peste tot, fără limite, fără uși închise?

Mă întreb, privind pe fereastră la blocurile gri: Cât de mult avem voie să fim noi înșine, fără să fim judecați? Voi cum ați reacționa dacă cineva v-ar invada spațiul, chiar dacă e din familie?