Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea se va schimba într-o singură noapte

— Nu pot să cred, mamă! Tu știai? De cât timp? vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu tensiunea din aer. Mama stătea la masă, cu mâinile strânse în poală, privindu-mă cu ochii roșii de plâns. Era trecut de miezul nopții, iar afară ploua mărunt, ca și cum cerul însuși plângea pentru noi.

Totul a început cu un telefon greșit. O femeie, cu voce tremurată, l-a întrebat pe tata dacă ajunge acasă la timp pentru ziua „fetiței lor”. Am rămas blocată, cu receptorul la ureche, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Tata nu era acasă, iar mama, deși încerca să pară calmă, avea ochii plini de teamă. Am simțit cum ceva se rupe în mine, ca o ață subțire care ținea laolaltă toate certitudinile copilăriei mele.

— Nu știam cum să-ți spun, Ilinca, a șoptit mama, evitându-mi privirea. Am aflat și eu de curând. Nu am vrut să te rănesc…

Am izbucnit în plâns, simțind că mă sufoc. Cum să nu mă rănească? Cum să nu simt că totul a fost o minciună? Tata, omul pe care îl admiram, care mă învăța să merg pe bicicletă și să nu renunț niciodată, avea o altă familie. O altă fetiță. O altă viață, paralelă cu a noastră.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de luptă. Mama plângea în fiecare seară, iar tata venea târziu, evitând să mă privească în ochi. Îl uram și îl iubeam în același timp. Îmi doream să-l întreb „De ce?”, dar nu găseam curajul. Într-o seară, când s-a întors acasă, l-am așteptat în hol, cu inima bătându-mi nebunește.

— Tata, de ce ai făcut asta? De ce ai avut nevoie de altă familie?

S-a uitat la mine, obosit, cu riduri adânci pe frunte. — Ilinca, nu e atât de simplu. Am greșit. Am crezut că pot să țin totul sub control, dar nu am reușit. Voi sunteți familia mea, dar și ei sunt parte din mine.

— Și noi ce suntem? Un experiment? O greșeală? am țipat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

A tăcut. Apoi a ieșit din casă, lăsând ușa să se trântească în urma lui. Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe, dar nu mai simțeam nimic. Eram amorțită, ca și cum sufletul meu ar fi plecat undeva departe.

La școală, nu puteam să mă concentrez. Prietena mea, Raluca, a observat că ceva nu e în regulă. — Ilinca, ce s-a întâmplat? Pari absentă de câteva zile.

Am ezitat, dar am simțit nevoia să spun cuiva. — Tata are o altă familie. O fetiță de vârsta mea. Mama știa, dar nu mi-a spus.

Raluca m-a luat de mână. — Îmi pare rău, Ilinca. Dar nu e vina ta. Știi asta, nu?

Nu eram sigură. În fiecare noapte, mă întrebam dacă am făcut ceva greșit, dacă nu cumva eu l-am împins pe tata să caute altceva. Mă uitam la pozele din copilărie, la vacanțele la bunici, la serile când râdeam toți trei la masă. Unde s-a rupt totul?

Într-o duminică, am decis să-l caut pe tata. Am mers la adresa pe care o găsisem întâmplător într-un mesaj pe telefonul lui. Am bătut la ușă, cu inima cât un purice. Mi-a deschis o femeie tânără, cu ochii verzi și părul scurt. În spatele ei, o fetiță blondă se uita curioasă la mine.

— Bună, sunt Ilinca. Îl caut pe tata.

Femeia a înțeles imediat cine sunt. — Intră, te rog. El nu e acasă, dar poți să aștepți dacă vrei.

Am intrat, simțindu-mă ca un intrus. Fetița s-a apropiat de mine. — Tu ești sora mea? a întrebat cu inocență.

Am simțit un nod în gât. — Da, cred că da.

Am stat pe canapea, privind pozele de pe pereți. Tata apărea în ele, zâmbind, ținând-o pe fetiță în brațe. Era același om, dar parcă altul. Când a ajuns acasă, m-a privit surprins, apoi a oftat adânc.

— Ilinca, nu trebuia să vii aici…

— De ce? Nu merit să știu adevărul? Nu merit să știu cine ești cu adevărat?

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi. — Nu pot, tata. Nu încă.

Am plecat fără să mă uit înapoi. În drum spre casă, am plâns în autobuz, printre străini. Mă simțeam mai singură ca niciodată.

Au trecut luni de atunci. Mama a început să meargă la psiholog, iar eu am încercat să-mi reconstruiesc viața. Tata vine din când în când, dar nu mai e la fel. Încerc să-l iert, dar nu știu dacă pot. Am vorbit cu sora mea vitregă, Ana, pe internet. E un copil bun, nu are nicio vină. Poate, într-o zi, vom reuși să fim o familie, chiar dacă altfel decât am visat.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne pot distruge viețile într-o clipă? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?