Ziua în care am închis ușa mamei mele

— Nu vreau să te mai văd! Du-te! am strigat, cu lacrimi șiroind pe obraji, în timp ce mama încerca să mă îmbrățișeze. Aveam doar șase ani, dar furia și confuzia din sufletul meu erau mult prea mari pentru un copil atât de mic. Țin minte cum tata, cu fața încruntată și vocea tăioasă, stătea în spatele meu, aproape ca o umbră care mă împingea să rostesc acele cuvinte. Mama a rămas nemișcată, cu ochii mari, umezi, și mâinile tremurânde. Nu a spus nimic. A închis încet ușa și a plecat.

În acea clipă, casa noastră din Ploiești a devenit brusc prea mare, prea goală. Tata a oftat adânc, apoi a început să mă mângâie pe cap, spunându-mi că am făcut ce trebuia. Dar eu simțeam doar un gol imens, o durere care nu avea cuvinte. Seara, când am rămas singur în pat, am plâns în pernă, dorindu-mi să pot da timpul înapoi. Dar nu am avut curajul să-i spun tatei că îmi lipsește mama.

Anii au trecut, dar rana a rămas. Tata, Ion, era un om dur, muncitor la rafinărie, obișnuit să nu-și arate sentimentele. Îmi repeta mereu că bărbații nu plâng și că trebuie să fiu tare. Mama, Elena, venea uneori pe ascuns să mă vadă, aducându-mi ciocolată și jucării, dar tata nu-i permitea să intre în casă. Odată, am auzit-o plângând pe scară, iar tata a trântit ușa în urma ei. Eu stăteam ascuns după perdea, cu inima bătând nebunește, neștiind dacă să fug la ea sau să rămân acolo, unde tata spunea că e locul meu.

La școală, colegii mă întrebau de ce nu vine mama la serbări. Le spuneam că e plecată la muncă în Italia, deși știam că nu era adevărat. Învățătoarea, doamna Popescu, mă privea cu milă, dar nu spunea nimic. În fiecare zi, când vedeam alți copii cu mamele lor, simțeam o invidie amară și o rușine care mă făcea să mă ascund în spatele blocului.

Când am împlinit doisprezece ani, mama a încercat din nou să mă vadă. Mi-a scris o scrisoare, pe care am găsit-o strecurată în ghiozdan. „Dragul meu Vlad, îmi este dor de tine în fiecare zi. Nu am încetat niciodată să te iubesc. Dacă vrei să mă vezi, voi fi sâmbătă la ora 11 în parc, pe banca de lângă lac.” Am citit scrisoarea de zeci de ori, cu inima strânsă. În ziua aceea, am inventat o scuză și am fugit la parc. Când am văzut-o, am simțit un nod în gât. Era mai slabă, cu părul prins într-o coadă, dar zâmbea larg, cu ochii plini de lacrimi. M-a luat în brațe și am simțit, pentru prima dată după ani, căldura pe care o uitasem. Am stat împreună o oră, povestind despre școală, despre prietenii mei, despre cât de mult mi-a lipsit. Când am plecat, mi-a șoptit: „Nu uita, Vlad, te iubesc mereu, orice ar fi.”

Când tata a aflat, a făcut un scandal monstru. A spart o vază, a urlat la mine că sunt un trădător, că mama nu merită să fie văzută. M-a pedepsit, nu m-a lăsat să ies din casă o săptămână. Atunci am început să mă închid în mine, să nu mai vorbesc cu nimeni despre ce simt. Am devenit un adolescent tăcut, mereu cu ochii în pământ, mereu cu frica de a nu greși.

La liceu, am cunoscut-o pe Ioana, o fată veselă, cu ochii verzi și râsul molipsitor. Ea a fost prima care m-a întrebat direct: „De ce nu vorbești niciodată despre mama ta?” Am ezitat, dar până la urmă i-am povestit totul. Ioana m-a ascultat fără să mă judece, m-a încurajat să-mi sun mama, să încerc să repar ce se mai putea repara. Cu timpul, am început să-mi vizitez mama mai des, deși tata nu a aflat niciodată. Am descoperit că și ea suferise enorm, că nu mă uitase niciodată, că păstra toate desenele mele din copilărie într-o cutie de pantofi.

Când am devenit adult, tata s-a îmbolnăvit. Am stat lângă el în spital, l-am îngrijit, dar nu am reușit niciodată să vorbim despre ce s-a întâmplat cu adevărat între el și mama. Într-o noapte, înainte să moară, mi-a spus doar atât: „Poate că am greșit. Dar am vrut să te protejez.” Nu am știut ce să-i răspund. După înmormântare, am simțit o eliberare ciudată, dar și o vină care nu mă lăsa să dorm.

Acum am și eu un copil, pe Radu. În fiecare seară, când îl privesc dormind, mă întreb dacă aș putea vreodată să-l rănesc așa cum am fost eu rănit. Încerc să fiu un tată mai bun, să nu repet greșelile părinților mei. Îmi vizitez mama des, îi spun cât de mult o iubesc, dar încă simt că nu am reușit să mă iert cu adevărat pentru ziua aceea, când i-am închis ușa în față.

Oare cât de mult ne pot marca deciziile luate în copilărie? Putem vreodată să ne iertăm cu adevărat pentru greșelile făcute fără să știm ce facem? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?