Între două case: Soțul meu, mama lui și eu – povestea unei femei prinse între iubire și loialitate

— Irina, ai pus sare în ciorbă? Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din împachetatul hainelor lui Radu și inspir adânc, încercând să-mi stăpânesc nervii. „Da, am pus, doamnă Maria”, răspund, dar știu deja că nu va fi mulțumită. Niciodată nu e.

De doi ani, de când m-am măritat cu Radu, locuim în apartamentul mamei lui, într-un bloc vechi din cartierul Dristor. La început, am crezut că va fi temporar, că ne vom strânge bani și vom pleca. Dar timpul a trecut, iar Radu găsește mereu motive să amâne mutarea: ba nu avem destui bani, ba nu e momentul potrivit, ba mama lui are nevoie de el. Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Seara, când ne retragem în camera noastră, îi spun lui Radu, cu voce joasă, să nu ne audă mama lui: — Radu, nu mai pot. Simt că nu mai am aer aici. Nu suntem o familie, suntem chiriași în viața altcuiva. El oftează, se uită la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Irina, știu că nu e ușor, dar mama e singură de când a murit tata. Nu pot s-o las. — Și eu? Eu nu contez? — Contezi, dar… nu înțelegi, e complicat.

Așa decurge fiecare discuție. Mă simt ca o străină în propria mea viață, ca și cum aș fi invitată la o masă unde nu am voie să mă așez. Maria mă privește mereu cu suspiciune, ca și cum așteaptă să greșesc. Dacă uit să șterg masa, îmi spune: „La casa ta tot așa făceai?” Dacă nu gătesc după rețeta ei, oftează teatral: „Nu-i nimic, lasă, fac eu.”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Blocul era luminat, oamenii râdeau, se certau, trăiau. Eu simțeam că mă sting încet, că nu mai am niciun cuvânt de spus. Mama mea mă sună des și mă întreabă: „Irina, ești bine? Nu vrei să vii acasă la noi, măcar pentru o zi?” Dar nu pot. Nu vreau să par slabă, nu vreau să recunosc că nu mă descurc.

Într-o duminică, la masa de prânz, Maria a adus vorba despre copii. — Când aveți de gând să-mi faceți un nepot? Radu s-a fâstâcit, eu am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu cred că e momentul, am spus, dar Maria a ridicat din sprâncene: — Nu e niciodată momentul, dacă tot amânați. Poate dacă ați avea un copil, ați învăța ce înseamnă responsabilitatea. Am simțit că mă sufoc. Cum să aduc un copil într-o casă unde nu mă simt dorită?

Într-o noapte, nu am mai rezistat. L-am trezit pe Radu și i-am spus: — Ori plecăm, ori eu nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. S-a uitat la mine lung, cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem. — Irina, nu pot s-o las pe mama singură. Dacă vrei să pleci, pleacă tu. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am adormit plângând, cu spatele la el.

Zilele au trecut, iar eu am început să mă retrag în mine. Mergeam la serviciu, mă întorceam acasă, găteam, făceam curat, dar nu mai vorbeam cu nimeni. Radu era tot mai absent, prins între mine și mama lui. Într-o zi, la serviciu, colega mea, Alina, m-a întrebat: — Irina, ce ai? Pari mereu tristă. — Nimic, am spus, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. — Dacă vrei să vorbim, sunt aici, mi-a spus ea, și pentru prima dată am simțit că cineva mă vede.

Într-o seară, am decis să merg la mama mea. Am stat la ea până târziu, povestind despre copilărie, despre tata, despre cum era viața înainte să mă mărit. — Irina, nu trebuie să trăiești pentru alții. Dacă nu ești fericită, fă ceva. Nu te sacrifica degeaba. Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Am început să mă gândesc serios la ce vreau. Să rămân, să mă pierd pe mine, sau să plec și să risc totul? Într-o seară, când Maria a început din nou să mă critice pentru felul în care am spălat vasele, am simțit că nu mai pot. — Doamnă Maria, vă rog să nu mai vorbiți așa cu mine. Sunt soția lui Radu, nu menajera dumneavoastră. S-a uitat la mine șocată, apoi a început să plângă. Radu a venit în fugă, ne-a găsit pe amândouă plângând. — Ce se întâmplă aici? — Nimic, am spus, dar în sufletul meu era furtună.

În acea noapte, am dormit pe canapea. Radu nu a venit să mă întrebe nimic. Dimineața, am făcut bagajul și am plecat la mama mea. Nu am lăsat niciun bilet. După două zile, Radu m-a sunat. — Irina, te rog, întoarce-te. Mama e supărată, dar nu vreau să te pierd. — Radu, nu pot să mă întorc dacă nu decizi tu ce vrei. Eu nu mai pot trăi între două case, între două vieți. Vreau să fiu soția ta, nu chiriașa mamei tale.

Nu știu ce va fi. Poate că Radu va alege să rămână cu mama lui, poate că va veni după mine. Dar știu că nu mai pot trăi în umbra altcuiva. Am dreptul la fericirea mea, la liniștea mea.

Oare câte femei trăiesc așa, între două case, între iubire și loialitate? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?