Când trecutul mă ajunge din urmă: Întâlnirea neașteptată cu bona mea, Maricica, pe străzile Bucureștiului

— Nu se poate… Maricica? Am rostit numele aproape șoptit, dar în același timp, cu o disperare care mi-a zguduit pieptul. Ploua mărunt, iar picăturile reci se prelingeau pe fața mea, amestecându-se cu lacrimile pe care nu le mai puteam ascunde. Blaha Lujza era plină de oameni grăbiți, fiecare cu umbrela lui, fiecare cu gândurile lui, dar eu rămăsesem încremenit în mijlocul trotuarului, privind la femeia care, cu ani în urmă, îmi cânta seara la culcare și îmi ștergea genunchii juliți.

Maricica stătea pe o cutie de carton, cu o pătură veche pe umeri și o privire pierdută. Nu m-a recunoscut din prima. Cum ar fi putut? Eu, Vlad, băiatul pe care îl ținea de mână în drum spre școală, eram acum un bărbat în costum, cu ceas scump la mână și telefonul mereu vibrând în buzunar. M-am apropiat încet, cu inima bătându-mi nebunește. „Maricica, sunt eu, Vlad. Vlad de la etajul trei, de pe strada Eminescu…”

A ridicat ochii spre mine, iar în privirea ei am văzut o clipă de lumină, apoi o umbră de rușine. „Vlad… dragul meu, ce mare ai crescut…” Glasul ei era stins, dar încă avea acea blândețe pe care o știam din copilărie. M-am așezat lângă ea, fără să-mi pese de privirile trecătorilor. „Ce s-a întâmplat, Maricica? Cum ai ajuns aici?”

A oftat adânc și a început să-mi povestească, cu voce tremurată, cum după ce mama mea a murit, iar tata a plecat în străinătate, ea a fost dată afară de rudele mele, fără nicio explicație. „Am încercat să-mi găsesc de lucru, dar cine mai angajează o femeie bătrână? Am dormit pe la cunoștințe, apoi pe la adăposturi… Acum, nu mai am pe nimeni.”

Mă simțeam vinovat. Eu, care trăiam în lux, care conduceam o companie de milioane de euro, nu știam nimic despre suferința celei care mi-a fost ca o a doua mamă. Îmi aminteam cum îmi făcea plăcinte cu mere, cum mă ținea în brațe când aveam febră, cum îmi șoptea povești la ureche ca să nu-mi fie frică de întuneric. Și eu? Am uitat-o. Am lăsat-o să dispară din viața mea, absorbit de afaceri, de bani, de succes.

— Maricica, nu pot să te las aici. Vino cu mine. Am un apartament liber, poți sta acolo cât vrei. Te ajut să-ți găsești un rost, să-ți refaci viața. Nu meriți să suferi așa.

A încercat să refuze, rușinată, dar am insistat. „Nu e milă, Maricica. E recunoștință. Tu m-ai crescut, tu m-ai învățat să fiu om.” Am chemat un taxi și am dus-o acasă la mine. Pe drum, nu am vorbit mult. Ea privea pe geam, iar eu încercam să-mi stăpânesc lacrimile. În apartament, i-am pregătit o cameră, i-am dat haine curate și am lăsat-o să facă un duș fierbinte. Când a ieșit, părea alt om, dar ochii îi erau tot triști.

Seara, am stat la masă împreună, ca pe vremuri. Am povestit despre copilăria mea, despre cum mi-a lipsit mama, despre cum m-a durut plecarea tatălui. Maricica asculta, iar uneori îmi mângâia mâna, ca atunci când eram mic. „Vlad, să nu uiți niciodată de unde ai plecat. Banii nu țin loc de suflet.”

În zilele următoare, am încercat să o ajut să-și găsească un rost. Am vorbit cu o prietenă care avea nevoie de ajutor la o grădiniță. Maricica a acceptat, timidă, dar cu speranță. Copiii au iubit-o din prima clipă. Avea un dar să aline, să povestească, să aducă zâmbete acolo unde era tristețe. Încet-încet, a început să-și recapete demnitatea, să zâmbească din nou.

Dar nu toți din familie au privit cu ochi buni gestul meu. Sora mea, Irina, m-a sunat furioasă: „Ce faci, Vlad? Aduci cerșetori în casă? Ce o să zică lumea?” Am simțit cum mă înfurii. „Irina, Maricica nu e un cerșetor. E femeia care ne-a crescut. Dacă tu ai uitat, eu nu pot.” Am închis telefonul, tremurând de nervi și de tristețe. M-am întrebat cum am ajuns să ne pierdem sufletul, să judecăm oamenii doar după hainele pe care le poartă.

Într-o seară, Maricica mi-a spus: „Vlad, nu vreau să-ți fiu povară. Dacă vrei, pot să plec.” Am luat-o de mână și i-am spus: „Nu ești o povară. Ești familia mea.” Am simțit cum o lacrimă îi alunecă pe obraz. „Nu am avut niciodată copii, dar tu ai fost ca un fiu pentru mine.”

Au trecut luni de atunci. Maricica s-a integrat la grădiniță, iar eu am început să mă implic mai mult în viața celor din jur. Am învățat că banii nu pot cumpăra liniștea sufletului, că uneori, o simplă întâlnire pe stradă îți poate schimba viața. Am început să susțin adăposturi pentru oameni fără casă, să donez, să mă implic. Dar cel mai important, am învățat să nu uit de cei care m-au format.

Mă uit la Maricica, care râde cu copiii la grădiniță, și mă întreb: oare câți dintre noi uităm de cei care ne-au iubit necondiționat? Oare cât de greu ne e să întindem o mână, să privim dincolo de aparențe? Poate că, dacă fiecare dintre noi ar face un gest mic, lumea ar fi un loc mai bun. Ce credeți, voi ați putea să vă întoarceți la rădăcini și să ajutați pe cineva din trecutul vostru?