Între loialitate și iubire: Când soțul îți cere să vinzi apartamentul părinților

— Nu mai pot, Ana! Ori vinzi apartamentul ăla, ori eu plec!
Vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde încă se simte mirosul de cafea de dimineață. Mă uit la el, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, și simt cum mi se strânge inima. Apartamentul acela nu e doar niște pereți și o ușă veche; e locul unde am crescut, unde mama îmi citea povești, unde tata mă învăța să dansez pe covorul persan.

— Radu, nu pot… e tot ce mi-a rămas de la ai mei. Nu înțelegi?
El oftează, se ridică brusc și trântește scaunul.
— Nu, Ana, nu înțeleg! Avem nevoie de bani, nu de amintiri! Nu vezi că ne sufocăm aici, în chiria asta? Dacă ai vinde apartamentul, am putea să ne luăm și noi ceva al nostru, să nu mai depindem de nimeni!

Îmi mușc buza, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi amintesc cum, după înmormântarea mamei, am stat singură în sufrageria aceea, cu perdelele trase și lumina slabă, simțind că tot universul meu s-a prăbușit. Acum, Radu vrea să vând tot ce a mai rămas din acea lume.

— Dar nu pot, Radu… Nu pot să renunț la ei așa.
— Atunci renunți la mine, Ana.

Cuvintele lui cad ca o sentință. Mă simt prinsă între două lumi: una a trecutului, plină de dragoste și rădăcini, și una a prezentului, unde iubirea pare să aibă preț.

Seara, când Radu pleacă trântind ușa, mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Îl sun pe fratele meu, Sorin, care locuiește la Cluj.

— Sorin, ce să fac? Radu vrea să vând apartamentul…
— Ana, nu-l vinde. E casa noastră, e tot ce ne-a rămas. Dacă o dai, nu mai avem nimic din ai noștri.

Dar Sorin nu e aici, nu simte presiunea zilnică, nu vede cum Radu se închide tot mai mult în el, cum nu mai vorbim decât despre bani și facturi.

A doua zi, la serviciu, nu mă pot concentra. Colega mea, Mihaela, mă întreabă ce am.

— Miha, dacă ai fi în locul meu, ai vinde apartamentul părinților pentru liniștea căsniciei?
Ea oftează și mă strânge de mână.
— Nu știu, Ana. Dar dacă omul de lângă tine nu-ți respectă trecutul, ce fel de viitor mai aveți?

Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua. Seara, când ajung acasă, găsesc pe masă o listă cu apartamente de vânzare, tăiată cu pixul de Radu.

— Uite, am găsit ceva drăguț, aproape de parc. Dacă vinzi apartamentul, putem să ne mutăm acolo.

Îl privesc și nu-l mai recunosc. Unde e bărbatul care mă ținea de mână în serile reci, care îmi promitea că vom trece prin orice împreună?

— Radu, tu mă iubești sau iubești doar ce pot să-ți ofer?
Se uită la mine, iritat.
— Ana, nu e vorba de iubire, e vorba de supraviețuire!

În noaptea aceea, nu dorm. Mă plimb prin casă, mă uit la pozele cu părinții, la scrisorile mamei, la jucăria veche de lemn a lui Sorin. Îmi dau seama că nu pot să renunț la tot ce am fost, doar pentru a salva ceva ce, poate, nu mai există.

A treia zi, Radu vine acasă mai devreme.
— Ai decis?
Îl privesc în ochi, cu lacrimi pe obraz.
— Nu vând, Radu. Nu pot.

Se ridică, își ia geaca și, fără să spună nimic, pleacă. Ușa se închide încet, dar zgomotul ei răsună în toată ființa mea.

Rămân singură, cu ecoul pașilor lui în minte și cu inima frântă. Mă așez pe podea, lângă cutia cu amintiri, și mă întreb: oare chiar trebuie să aleg între iubire și loialitate? Oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru cineva care nu ne respectă rădăcinile?

Poate că uneori, să rămâi fidel propriei istorii e singura formă de iubire adevărată. Voi ce ați face în locul meu? Ați putea să renunțați la trecut pentru un viitor nesigur?