Nunta care n-a mai fost: „În timp ce eu visam la rochia de mireasă, el și mama lui își făceau planuri fără mine”

— Irina, ai văzut invitațiile? Le-am primit azi! Sunt superbe, exact cum ai vrut tu, cu margini aurii și flori de lavandă, mi-a spus mama, intrând val-vârtej în bucătărie, cu un zâmbet larg pe față. Am zâmbit și eu, dar inima îmi bătea ciudat. De câteva zile, Vlad era distant, mereu cu telefonul în mână, mereu cu privirea pierdută. Nu mai vorbea despre nuntă, nu mai făcea glume despre luna de miere la Sinaia, nu mai părea entuziasmat de nimic. Am încercat să nu dau importanță, să pun totul pe seama stresului, dar ceva mă rodea pe dinăuntru.

În seara aceea, după ce am terminat de aranjat invitațiile, am decis să-l sun. — Vlad, putem vorbi? Simt că ceva nu e în regulă. — Irina, nu acum, sunt cu mama la bancă, trebuie să rezolvăm niște acte. Te sun eu mai târziu, bine? Vocea lui era grăbită, tăioasă, de parcă îl deranjam. Am închis telefonul cu un nod în gât. Mama m-a privit îngrijorată. — Ce s-a întâmplat, draga mea? — Nimic, mamă, cred că e stresat cu nunta… și cu serviciul. Dar nu eram convinsă nici eu de ce spuneam.

A doua zi, am mers la el acasă. Mama lui, doamna Mariana, m-a întâmpinat cu un zâmbet fals. — Irina, Vlad nu e acasă, a plecat cu niște treburi. Dar intră, hai să bem o cafea. Am acceptat, deși simțeam că ceva nu e în regulă. În timp ce îmi turna cafeaua, am observat pe masă o grămadă de hârtii, unele cu antetul unei bănci. Am încercat să nu mă uit, dar ochii mi-au fugit pe cuvântul „restructurare credit”. — Ce se întâmplă, doamnă Mariana? — Nimic, draga mea, niște acte vechi, nu-ți face griji. Dar vocea îi tremura.

Când Vlad a ajuns acasă, era palid și obosit. — Irina, trebuie să vorbim, mi-a spus, evitându-mi privirea. Am ieșit amândoi pe balcon. — Vlad, ce se întâmplă? De ce nu mai vorbești cu mine? — Irina, nu știu cum să-ți spun… Mama are probleme cu casa. Avem datorii mari la bancă, și dacă nu reușim să restructurăm creditul, riscăm să pierdem totul. Am încercat să rezolvăm fără să te implicăm, dar… nu știu dacă mai putem face nunta. M-am uitat la el, simțind cum mi se prăbușește lumea. — Vlad, de ce nu mi-ai spus? Suntem logodiți, trebuia să știu! — Nu am vrut să te îngrijorez. Am crezut că rezolvăm și nu mai contează. Dar nu mai avem bani nici pentru avansul la restaurant, nici pentru rochia ta, nici pentru nimic. Am tăcut, cu lacrimi în ochi. Totul părea o glumă proastă.

În zilele următoare, am încercat să găsim soluții. Tata a propus să ne ajute el cu banii pentru nuntă, dar Vlad a refuzat categoric. — Nu pot să accept, Irina. Nu vreau să intrăm în căsnicie cu datorii față de familia ta. Mama lui era tot mai abătută, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: familia mea, care visa la o nuntă ca-n povești, și familia lui, care se lupta să nu piardă casa. Prietenele mele mă sunau zilnic să mă întrebe de rochie, de flori, de meniu, iar eu nu știam ce să le spun. Într-o seară, am izbucnit în plâns în fața mamei. — Mamă, nu mai pot. Nu știu dacă o să mai facem nunta. — Draga mea, nu nunta contează, ci omul de lângă tine. Dar dacă el nu e sincer cu tine acum, cum va fi peste ani?

Am început să mă îndoiesc de tot. Vlad era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o zi, am primit un mesaj de la el: „Trebuie să ne despărțim. Nu pot să-ți ofer ce meriți. Îmi pare rău.” Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să înțeleg unde am greșit. Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Am mers la el acasă, dar doamna Mariana mi-a spus, cu ochii în lacrimi, că Vlad a plecat la o mătușă, să se liniștească. — Îmi pare rău, Irina, nu e vina ta. Suntem o familie cu probleme, nu meritai să treci prin asta.

Au trecut săptămâni în care am plâns, am analizat fiecare detaliu, fiecare vorbă, fiecare gest. Familia mea a fost alături de mine, dar simțeam că nu pot să-i fac să înțeleagă cât de tare mă doare. Prietenele au încercat să mă scoată în oraș, să mă facă să uit, dar nu reușeam să scap de sentimentul de trădare. Nu banii m-au durut cel mai tare, ci faptul că Vlad nu a avut curajul să fie sincer cu mine, că a ales să mă lase baltă în cel mai important moment al vieții mele.

Acum, după luni de zile, încă mă întreb dacă am făcut ceva greșit, dacă puteam să-l ajut mai mult, dacă dragostea noastră ar fi rezistat dacă am fi fost o echipă, nu două tabere. Dar poate că așa a fost să fie. Poate că e mai bine să afli adevărul înainte de a spune „da”, decât să trăiești o viață întreagă cu minciuni și secrete.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de povești? Oare sinceritatea nu ar trebui să fie mai importantă decât orice altceva într-o relație? Voi ce ați fi făcut în locul meu?