Am pierdut sănătatea, dar nu pe voi – Povestea unei familii românești despre speranță și puterea de a merge mai departe

— Nu, nu! Nu mă atinge, lasă-mă în pace! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama încerca să-mi așeze perna sub spate. Eram în salonul 3 de la Spitalul Județean din Pitești, iar mirosul de dezinfectant și sunetul perfuzoarelor mă făceau să mă simt ca un animal prins în capcană. Cu doar două săptămâni înainte, alergam pe terenul de fotbal cu prietenii, râdeam, visam la vacanța de vară. Acum, nu-mi mai simțeam picioarele. Un accident stupid de mașină, o secundă de neatenție, și totul s-a schimbat.

Tata stătea în colțul camerei, cu mâinile încrucișate, încercând să-și ascundă lacrimile. Nu-l văzusem niciodată atât de neputincios. Sora mea, Irina, încerca să mă facă să râd, să-mi povestească despre colegii de la liceu, dar eu nu mai voiam să aud nimic. Mă simțeam ca o povară, ca o umbră a băiatului care fusesem. „De ce eu? De ce acum?” mă întrebam în fiecare noapte, când liniștea spitalului devenea apăsătoare și gândurile nu-mi dădeau pace.

— Vlad, trebuie să mănânci ceva, altfel nu te faci bine, mi-a spus mama într-o dimineață, cu vocea tremurândă.

— Ce rost are? Nu o să mai fiu niciodată ca înainte, am răspuns, uitându-mă în gol.

— Poate nu vei mai fi ca înainte, dar poți fi altfel. Și noi suntem aici, nu te lăsăm, a spus tata, apropiindu-se de patul meu. Pentru prima dată, am simțit că nu sunt singur în suferința mea.

Au urmat luni de recuperare, de exerciții dureroase, de lacrimi și furie. Fiecare zi era o luptă cu mine însumi. Fizioterapeuta, doamna Dobre, mă încuraja mereu:

— Vlad, nu renunța! Uite, azi ai reușit să-ți miști degetele de la piciorul stâng. E un început!

Dar eu nu vedeam decât ce pierdusem. Prietenii mei veneau tot mai rar, iar când veneau, evitau să vorbească despre fotbal sau despre planurile lor de viitor. Simțeam că nu mai fac parte din lumea lor. Într-o seară, după ce toți au plecat, am izbucnit:

— Irina, tu chiar crezi că o să mai fiu vreodată fericit? Că o să mă accepte cineva așa?

Ea s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână:

— Vlad, fericirea nu înseamnă să fii ca toți ceilalți. Poate că viața ta va fi altfel, dar nu înseamnă că nu va fi frumoasă. Noi suntem aici, orice ar fi.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte, dar nu reușeam să le cred. Mă uitam la pozele de pe telefon, la excursiile din munți, la zâmbetele de altădată, și mă simțeam tot mai străin de mine însumi. Într-o zi, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie, crezând că nu o aud:

— Nu știu ce să mai fac, Gheorghe. Mi-e teamă că-l pierdem pe Vlad, că nu mai vrea să lupte…

Tata a oftat adânc:

— Trebuie să avem răbdare. E greu pentru el, dar și pentru noi. Nu putem să-l forțăm, dar nici să-l lăsăm să se piardă.

Atunci am realizat că nu doar eu sufeream. Toți sufereau alături de mine. În ziua următoare, am încercat să fac un efort. Am acceptat să ies în curte, în scaunul cu rotile, deși mi se părea umilitor. Vecinii se uitau cu milă, unii evitau să mă salute, alții încercau să mă încurajeze stângaci:

— Lasă, Vlad, ești tânăr, cine știe ce minuni mai face medicina!

Dar cel mai tare m-a durut când l-am văzut pe bunicul, care mereu fusese stâlpul familiei, ștergându-și o lacrimă pe furiș. Atunci am înțeles că trebuie să încerc, măcar pentru ei.

Am început să fac terapie, să vorbesc cu un psiholog. La început, nu credeam că mă va ajuta, dar doamna Popescu m-a ascultat fără să mă judece. M-a învățat să-mi accept furia, să-mi dau voie să plâng, dar și să caut motive să merg mai departe.

— Vlad, viața nu e dreaptă, dar tu poți alege ce faci cu ce ți-a rămas, mi-a spus într-o zi.

Încet-încet, am început să văd altfel lucrurile. Am descoperit că pot picta, că pot scrie poezii. Irina m-a ajutat să-mi fac un blog, unde am început să povestesc despre lupta mea. Spre surprinderea mea, oameni necunoscuți mi-au scris, mi-au împărtășit poveștile lor, m-au încurajat. Nu eram singur.

Familia mea a rămas mereu lângă mine. Mama gătea felurile mele preferate, tata mă ducea la meciuri, chiar dacă nu mai puteam juca, iar Irina mă filma când pictam, ca să-mi arate cât de mult am evoluat. Am început să râd din nou, să visez, chiar dacă altfel decât înainte.

Au trecut doi ani de la accident. Nu mi-am recăpătat picioarele, dar mi-am recăpătat viața. Am învățat să iubesc din nou, să sper, să mă bucur de fiecare zi. Am înțeles că nu sănătatea mă definește, ci oamenii pe care îi am alături și puterea de a nu renunța.

Uneori, mă întreb: dacă nu aș fi trecut prin asta, aș fi știut vreodată cât de mult contează dragostea celor din jur? Poate că nu am tot ce mi-am dorit, dar am tot ce contează cu adevărat. Voi, ce ați face dacă ați pierde totul într-o clipă? Ați avea curajul să o luați de la capăt?