Ultima dorință a lui Vlad: Drumul spre împăcare

— Tata, promiți că o să faci asta pentru mine? Glasul lui Vlad era stins, dar ochii îi ardeau de o dorință pe care nici boala nu reușise să i-o stingă. M-am aplecat spre el, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să vadă cât de mult mă doare să-l văd așa, atât de mic și totuși atât de puternic.

— Promit, Vlad. Orice vrei tu, promit că fac.

A zâmbit slab, iar mâna lui mică mi-a strâns degetele. — Vreau să mergi cu bicicleta până la Constanța. Să vezi marea pentru mine. Să-mi aduci o scoică. Să-mi povestești cum e să simți vântul pe față, ca atunci când eram mici și mă plimbai pe bicicletă prin parc.

Nu am știut atunci cât de greu va fi să-mi țin promisiunea. Vlad s-a stins la două săptămâni după acea noapte. Casa noastră din Ploiești a devenit brusc prea mare, prea goală, prea tăcută. Soția mea, Irina, s-a închis în ea însăși. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri practice: facturi, mâncare, medicamente. Eu mă trezeam noaptea și mă uitam la bicicleta prăfuită din balcon, întrebându-mă dacă voi avea vreodată puterea să pornesc la drum.

Într-o dimineață, la aproape un an după ce Vlad plecase, am găsit un bilet de la Irina pe masa din bucătărie: „Dacă nu faci ceva, o să ne pierdem de tot. Du-te. Fă ce i-ai promis.” Am știut atunci că nu mai pot amâna. Am scos bicicleta, am curățat-o, am pus în rucsac o poză cu Vlad și o cutiuță pentru scoică. Am lăsat un bilet Irinei: „Mă întorc cu marea.”

Drumul a început greu. Primele zile am pedalat fără să simt nimic, doar oboseală și un gol imens în piept. Oamenii mă priveau ciudat când opream prin sate să cer apă sau să întreb de drum. La un han din Buzău, o femeie în vârstă m-a întrebat de ce merg singur. I-am spus povestea lui Vlad. A oftat și mi-a pus în palmă o iconiță: „Să te păzească. Și să-ți aline dorul.”

Pe drum, am avut timp să mă gândesc la tot ce nu i-am spus lui Vlad. La serile când veneam târziu de la serviciu și îl găseam dormind, la zilele când îi promiteam că mergem în parc și apoi mă răzgândeam pentru că eram prea obosit. La certurile cu Irina, la vinovăția care mă rodea. Odată, pe la jumătatea drumului, am izbucnit în plâns pe marginea șoselei, sub un copac bătrân. Un băiat de vreo 10 ani s-a apropiat de mine cu o pungă de covrigi. „Domnule, sunteți bine?” Am dat din cap că da, dar el a insistat să-mi dea un covrig. „Să nu vă fie foame pe drum.” M-am gândit la Vlad și la bunătatea lui, la felul în care reușea să-i facă pe toți să zâmbească, chiar și când era bolnav.

Într-o seară, la Brăila, am primit un telefon de la Irina. Vocea ei era tremurată. „Te aștept acasă. Dar nu te grăbi. Fă drumul ăsta pentru amândoi.” Am simțit pentru prima dată că nu sunt singur. Că, undeva, Vlad merge cu mine, iar Irina mă așteaptă la capătul drumului.

Ultima parte a călătoriei, de la Medgidia la Constanța, a fost cea mai grea. Vântul bătea dinspre mare, iar eu simțeam că fiecare pedală mă apropie de o despărțire definitivă. Când am ajuns pe faleză, soarele apunea peste valuri. Am scos poza lui Vlad și am vorbit cu el, ca și cum ar fi fost lângă mine:

— Uite, Vlad, am ajuns. Marea e așa cum ai visat. Îți aduc o scoică, dar știu că tu ești deja aici, în vânt, în valuri, în fiecare bătaie de inimă.

Am cules o scoică mică, albă, și am plâns. Nu de durere, ci de recunoștință. Pentru că Vlad m-a învățat să nu renunț, să iubesc, să sper. Drumul înapoi spre casă a fost altfel. Am simțit că, deși Vlad nu mai e fizic lângă noi, dragostea lui ne ține împreună.

Când am intrat pe ușa casei, Irina m-a îmbrățișat strâns. Am pus scoica pe raft, lângă poza lui Vlad. Am știut că nu vom mai fi niciodată la fel, dar că putem merge mai departe, împreună.

Uneori mă întreb: câți dintre noi avem curajul să ne ținem promisiunile, chiar și atunci când doare? Ce ați face voi pentru ultima dorință a copilului vostru?