Între două lumi: Familia mea, casa mea?

— Iulia, vino repede, s-a spart țeava la baie! vocea mamei răsună strident prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Mă ridic din pat, cu ochii încă lipiți de somn, și mă grăbesc spre baie. Apa curge pe gresie, iar mama, cu mâinile în șolduri, mă privește de parcă eu aș fi vinovată pentru tot haosul. — Nu vezi că nu faci nimic util în casa asta? strigă ea, deși știu că nu e adevărat. Sunt mereu prima care sare să ajute, dar niciodată prima care primește o îmbrățișare sau o vorbă bună.

Tata stă la masă, cu ziarul în față, absent. — Lasă fata, că nu e vina ei, murmură el, dar vocea lui e slabă, ca o adiere care nu schimbă nimic. Mă apuc să strâng apa, cu un prosop vechi, și simt cum în mine crește un nod de furie și tristețe. De ce nu pot fi și eu văzută altfel decât ca omul bun la toate?

Sora mea, Ana, intră în bucătărie, proaspăt coafată, cu telefonul lipit de ureche. — Iulia, ai văzut bluza mea albă? Trebuie să plec la facultate, nu am timp de prostii! O privesc și mă întreb de ce pentru ea totul pare atât de simplu. Ea e mereu răsfățata, cea care primește totul de-a gata, iar eu… eu sunt umbra care adună după toți.

La școală, lucrurile nu stau mai bine. Colegii mă văd ca pe fata serioasă, mereu cu temele făcute, dar niciodată invitată la o cafea sau la un film. Profesoara de română mă laudă pentru eseuri, dar când vine vorba de proiecte de grup, nimeni nu mă alege. Mă simt ca și cum aș trăi între două lumi: una în care sunt indispensabilă, dar invizibilă, și alta în care nu exist deloc.

Seara, când toți se adună la masă, mama povestește despre problemele de la serviciu, tata oftează și schimbă canalul la televizor, iar Ana râde la glumele de pe Instagram. Eu încerc să spun ceva despre premiul pe care l-am luat la olimpiada de matematică, dar nimeni nu mă ascultă. — Iulia, pune tu farfuriile la spălat, te rog, spune mama, fără să mă privească. Mă ridic, cu inima grea, și mă întreb dacă vreodată cineva va vedea cine sunt cu adevărat.

Într-o seară, după ce toți adorm, mă strecor pe balcon și privesc luminile orașului. Îmi vine să plâng, dar lacrimile nu mai vor să iasă. Îmi amintesc de copilărie, când alergam prin curtea bunicilor din Buzău, iar bunica mă striga cu drag: — Iulică, vino să-ți dau o prăjitură! Atunci mă simțeam iubită, importantă. Acum, tot ce simt e un gol care nu se mai umple.

Într-o zi, primesc un mesaj de la colega mea, Roxana: „Vii cu noi la film diseară?” Pentru o clipă, inima îmi sare din piept. Îi răspund imediat, dar când îi spun mamei că vreau să ies, mă privește cu suspiciune. — Ai terminat tot ce aveai de făcut? Cine spală vasele? Cine duce gunoiul? — Pot să fac mâine, promit! — Nu, nu există mâine. Dacă vrei să fii respectată, trebuie să-ți faci datoria.

Renunț la ieșire și mă închid în cameră. Roxana nu mai insistă, iar eu simt că pierd, încet-încet, orice șansă de a aparține cuiva.

Într-o duminică, la masa de prânz, tata anunță că a rămas fără serviciu. Mama începe să plângă, Ana se retrage în cameră, iar eu rămân să strâng masa. — Iulia, tu ești cea mai responsabilă, trebuie să ne ajuți mai mult de acum înainte, spune mama, cu ochii roșii. — Dar și Ana poate să ajute, încerc să spun, dar mama mă întrerupe: — Ana are facultate, tu ești mai mare, tu trebuie să fii exemplu.

Simt cum mă sufoc. De ce mereu eu? De ce nu pot să fiu și eu copil, măcar o dată? În noaptea aceea, îi scriu bunicii o scrisoare. Îi spun tot ce simt, tot ce mă doare. Ea îmi răspunde după câteva zile: „Iulia, dragă, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești. Ești bună, ești iubită, chiar dacă nu toți știu să-ți arate asta.”

Cuvintele ei mă ajută să rezist, dar rana rămâne. Într-o zi, la școală, profesoara de română mă oprește pe coridor. — Iulia, ai un talent deosebit la scris. De ce nu participi la concursul național? — Nu cred că am timp, răspund, gândindu-mă la toate treburile de acasă. — Gândește-te la tine, măcar o dată, îmi spune ea, privindu-mă în ochi.

În seara aceea, îi spun mamei că vreau să particip la concurs. — Și cine face treaba în casă cât lipsești tu? — Poate Ana, poate tata… — Nu, tu trebuie să fii responsabilă!

Atunci, pentru prima dată, mă revolt. — Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu doar servitoarea casei! Și eu am vise, și eu am nevoie de sprijin! Mama mă privește șocată, tata tace, iar Ana râde ironic din cameră. — Dacă nu-ți convine, poți să pleci! strigă mama.

Îmi strâng câteva haine și plec la bunica, la Buzău. Ea mă primește cu brațele deschise. — Iulică, aici ești acasă, îmi spune și mă strânge la piept. Pentru prima dată după mult timp, simt că pot respira. Scriu la concurs, câștig premiul întâi, iar profesoara mă sună să mă felicite. Bunica plânge de bucurie, iar eu simt că, în sfârșit, cineva e mândru de mine.

După câteva săptămâni, mama mă sună. — Iulia, ne e greu fără tine. Poate am greșit, dar și tu ai greșit că ai plecat. — Poate, mamă, dar aveam nevoie să fiu văzută, nu doar folosită.

Acum, stau pe banca din curtea bunicii și mă întreb: Oare familia e mereu acolo unde te-ai născut sau acolo unde ești iubit cu adevărat? Voi ce credeți? Unde se termină datoria și unde începe dragostea?