„Nu, mama ta nu se mută cu noi!” — Lupta mea pentru propriul cămin și demnitate

— Nu, mama ta nu se mută cu noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei, în timp ce Radu mă privea uimit, ca și cum aș fi spus ceva de neiertat. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea nebunește. Era seară, iar copiii dormeau deja, dar liniștea casei era spartă de tensiunea dintre noi.

Radu a oftat adânc, evitând să mă privească în ochi. — E mama, Irina. Nu are unde să se ducă. Tata a murit, apartamentul e prea mic pentru ea singură, și… e bolnavă. Nu putem s-o lăsăm așa.

Am simțit un nod în gât. Știam că nu e ușor pentru el, dar nici pentru mine nu era. De când ne-am căsătorit, am simțit mereu privirea critică a soacrei mele, doamna Viorica, pe umerii mei. Orice făceam, nu era bine. Ciorba era prea sărată, copiii prea gălăgioși, hainele nu erau călcate „cum trebuie”. De fiecare dată când venea în vizită, casa devenea un câmp de bătălie invizibilă, iar eu eram mereu în defensivă.

— Radu, nu pot. Nu mai pot. Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. Nu vreau să trăiesc cu cineva care mă judecă la fiecare pas, am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

El a tăcut, apoi a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele. În acea noapte, n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac soacrei mele, la toate eforturile mele de a fi „nora perfectă”. Dar niciodată nu a fost de ajuns. Mă simțeam invizibilă în propria casă, iar acum riscam să-mi pierd și puținul spațiu pe care îl aveam.

A doua zi, Radu a venit la mine cu ochii roșii de nesomn. — Irina, te rog. E mama. Nu pot s-o las pe drumuri. O să fie doar temporar, până își revine.

Am simțit cum mă sufoc. — Și dacă nu-și revine? Dacă rămâne aici pentru totdeauna? Ce facem atunci? Eu unde mai sunt în toată povestea asta?

El a tăcut din nou. Am știut că nu are răspuns. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Copiii simțeau și ei, deși nu înțelegeau exact ce se întâmplă. Am început să mă cert cu Radu din orice, iar el s-a închis în el. Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit curajul să-i spun tot ce aveam pe suflet.

— Radu, nu vreau să alegi între mine și mama ta. Dar nici nu pot să mă anulez pe mine pentru ea. Am nevoie să știu că și eu contez, că și eu am dreptul la un cămin în care să mă simt acasă.

El a lăcrimat. — Știu, Irina. Știu că nu e corect. Dar nu pot s-o abandonez.

— Nici eu nu pot să mă abandonez pe mine, am spus, cu vocea stinsă.

A doua zi, doamna Viorica a venit la noi. A intrat în casă ca la ea acasă, cu privirea ei tăioasă și tonul autoritar. — Irina, să știi că nu-mi place să fiu o povară, dar nu am încotro. O să încerc să nu deranjez.

Am zâmbit forțat. — Bine ați venit, mamă Viorica.

Primele zile au fost un coșmar. Fiecare gest al meu era analizat, fiecare decizie contestată. — Nu așa se face mâncarea. Nu așa se crește un copil. Nu așa se spală rufele. Radu încerca să medieze, dar de cele mai multe ori tăcea, lăsându-mă singură în fața furtunii.

Într-o seară, după ce am terminat de strâns masa, am auzit-o pe doamna Viorica vorbind cu Radu în sufragerie. — Irina nu știe să țină o casă. Tu meriți mai mult. Dacă aș fi eu în locul ei, totul ar fi altfel.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în cameră, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. — Mamă Viorica, vă rog să nu mai vorbiți așa despre mine. Fac tot ce pot. Nu e ușor să împaci pe toată lumea.

Ea m-a privit cu răceală. — Nu te supăra, Irina, dar eu spun adevărul. Dacă nu-ți convine, poți să pleci.

Radu a sărit ca ars. — Mamă, te rog! Nu mai spune așa ceva!

Am ieșit din cameră, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am închis în baie și am plâns în hohote. Mă simțeam străină în propria casă, oaspete în viața mea. În acea noapte, am dormit pe canapea, incapabilă să mai vorbesc cu Radu.

Zilele au trecut, iar situația nu s-a îmbunătățit. Am început să evit casa, să stau peste program la serviciu, doar ca să nu mai aud reproșurile soacrei. Copiii au început să mă întrebe de ce sunt mereu tristă, iar eu nu știam ce să le răspund. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Mihaela, m-a întrebat ce se întâmplă. I-am povestit totul, iar ea m-a privit cu compasiune. — Irina, trebuie să pui limite. Dacă nu o faci tu, nimeni nu o va face pentru tine. Nu-ți pierde demnitatea pentru nimeni, nici măcar pentru soțul tău.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, am găsit-o pe doamna Viorica certându-i pe copii că au făcut mizerie în sufragerie. Am simțit cum mi se umple paharul. — Mamă Viorica, vă rog să nu mai ridicați tonul la copiii mei. Sunt copiii mei, nu ai dumneavoastră.

Ea a ridicat din sprâncene. — Dacă nu-ți convine, fă curat după ei!

Am inspirat adânc. — Nu mai pot continua așa. Radu, trebuie să vorbim.

Ne-am închis în dormitor. — Ori găsim o soluție, ori eu nu mai pot rămâne aici. Nu vreau să-mi pierd familia, dar nici nu pot să mă pierd pe mine.

Radu a tăcut mult timp. — O să vorbesc cu mama. Poate găsim o garsonieră pentru ea, aproape de noi. Nu vreau să te pierd, Irina.

A fost nevoie de încă două luni de discuții, certuri și lacrimi, dar până la urmă am reușit să-i găsim doamnei Viorica o garsonieră la două străzi distanță. Relația noastră a rămas șubredă o vreme, dar am început să reconstruim, pas cu pas, încrederea și liniștea din casa noastră.

Acum, privind în urmă, mă întreb: câte femei mai trăiesc drama asta, nevoite să aleagă între propria demnitate și așteptările familiei? Oare câte dintre noi au curajul să spună „nu”, chiar și atunci când toți se așteaptă să spunem „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?