Ginerele meu e un om muncitor, dar părinții lui sunt un coșmar: Sper să nu le influențeze nepoții

— Nu vreau să-i mai văd în casa mea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la Maria, fiica mea, care încerca să mă liniștească. Era a treia oară luna asta când părinții lui Radu, ginerele meu, veneau la noi neanunțați, cu pretenții și cuvinte grele, ca și cum totul li s-ar cuveni.

Mă numesc Vasile și am 58 de ani. Am crescut la țară, într-o familie săracă, unde munca era singura cale de supraviețuire. N-am fost niciodată un bărbat puternic, nici la trup, nici la carte. Dar am avut mereu o dorință nebună să le ofer copiilor mei mai mult decât am avut eu. Așa că, la 40 de ani, am plecat în Italia, la muncă. Am spălat vase, am cărat saci, am dormit în camere înghesuite cu alți români, doar ca să pot trimite bani acasă. 15 ani am strâns fiecare bănuț, visând la ziua când mă voi întoarce și voi avea, în sfârșit, o casă a mea, unde să-mi cresc nepoții în liniște.

Dar liniștea asta e mereu amenințată de părinții lui Radu. Oameni fără rușine, obișnuiți să se descurce „cu capul”, cum zic ei, nu cu munca. Tatăl lui, nea Gică, a lucrat toată viața la stat, dar mai mult a lipsit decât a muncit, iar soacră-sa, tanti Florica, e mereu cu ochii pe ce poate lua de la alții. Când vin la noi, nu se sfiesc să comenteze: „Ce rost are să muncești ca prostul, Vasile? Uite la noi, ne-am descurcat mereu!”

Într-o seară, după ce au plecat, am rămas cu Maria la masă. Ea încerca să-mi explice că Radu nu e ca ei, că muncește din greu la service-ul auto și că nu trebuie să-i judec după părinții lui. Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la nepoții mei, Daria și Vlad, care îi priveau cu ochi mari și curioși de fiecare dată când bunicii din partea tatălui veneau cu povești despre „cum să te descurci în viață fără să te rupi cu munca”.

— Tată, te rog, nu mai fi așa aspru, mi-a spus Maria, cu voce stinsă. Radu chiar se străduiește, iar copiii îl iubesc. Nu e vina lui că părinții lui sunt cum sunt.

— Știu, fată, dar nu pot să nu mă gândesc la ce exemple văd copiii. Eu am muncit ca un rob, am dormit pe jos, am îndurat umilințe, doar ca să nu le lipsească nimic. Și-acum să-i văd pe ăștia cum vin și le spun că munca e pentru fraieri? Nu pot, Maria, nu pot!

Într-o duminică, după slujbă, am găsit-o pe Daria, nepoata mea de opt ani, jucându-se cu niște bani falși. O întreb ce face și-mi răspunde, cu inocența copiilor:

— Bunicul Gică mi-a zis că dacă știi să te descurci, poți să ai bani fără să muncești prea mult. Mi-a arătat cum să joc „alba-neagra” cu băieții din sat.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. M-am dus direct la Maria și i-am spus că nu mai accept să-i las pe copiii mei sub influența acestor oameni. Am avut o discuție aprinsă cu Radu, care, săracul, nu știa cum să mă împace.

— Tata Vasile, eu nu sunt ca ei, să știi. Am muncit de la 16 ani, am făcut școală profesională, am tras tare să am service-ul ăsta. Îmi pare rău pentru ce spun ai mei, dar nu pot să-i schimb. Ce vrei să fac? Să nu-i mai las să-și vadă nepoții?

— Nu, Radu, dar vreau să le explici copiilor tăi că nu tot ce spun bunicii e corect. Că munca e importantă, că nu trebuie să furi sau să minți ca să reușești în viață. Eu pentru asta am plecat de acasă, pentru asta am îndurat tot ce am îndurat!

Au urmat săptămâni tensionate. Maria încerca să facă pe mediatorul, iar eu mă simțeam tot mai singur în lupta asta. Într-o seară, am auzit-o pe Daria spunându-i fratelui ei:

— Dacă nu vrei să faci temele, spune că te doare burta. Bunica Florica zice că așa scapi de orice.

Atunci am izbucnit. Am chemat toată familia la masă și le-am spus răspicat:

— Eu nu mai pot așa. Ori stabilim niște reguli clare, ori nu mai vin la noi. Copiii trebuie să știe ce e bine și ce e rău. Nu vreau să-i văd peste ani căutând scurtături în viață, căutând să păcălească, să fenteze, să se descurce pe spinarea altora. Eu nu pentru asta am muncit 15 ani departe de casă!

A fost o liniște apăsătoare. Radu a dat din cap, Maria a început să plângă, iar copiii s-au uitat la mine speriați. Dar am simțit că trebuie să spun ce am pe suflet, chiar dacă doare.

De atunci, lucrurile s-au schimbat puțin. Radu a început să vorbească mai des cu copiii despre muncă și cinste, iar Maria a limitat vizitele socrilor. Dar eu trăiesc cu teama că, oricât m-aș strădui, influența lor va rămâne acolo, ca o umbră.

Uneori mă întreb: oare sacrificiul meu a meritat, dacă nu pot să-i protejez pe cei dragi de răul care vine chiar din familie? Cum pot să-i învăț pe nepoții mei ce e bine, când lumea din jur le arată altceva? Poate că nu există răspunsuri simple, dar nu pot să renunț. Voi ce ați face în locul meu?