Sunt o povară pentru copiii mei? Povestea mea despre singurătate și căutarea unui loc în familie după 67 de ani

— Mamă, nu cred că e o idee bună să te muți la noi. Avem prea puțin spațiu și copiii sunt mereu agitați. Poate găsești ceva mai aproape de tine, să-ți fie mai ușor…

Cuvintele fiicei mele, Irina, mi-au răsunat în minte zile întregi. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul încă în mână, și simțeam cum o greutate apăsa pe pieptul meu. Nu era prima dată când încercam să le spun copiilor mei că mi-e greu singură, că mi-e frică de nopțile lungi și de liniștea apăsătoare care se lasă peste apartamentul meu după ce se stinge televizorul. Dar de fiecare dată, răspunsurile lor erau aceleași: „Nu avem loc”, „Nu e momentul”, „Te descurci, mamă, ești puternică”.

Mă numesc Elena și am 67 de ani. Am crescut doi copii, Irina și Radu, cu dragoste și sacrificii. Am muncit o viață întreagă ca să nu le lipsească nimic, iar după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum patru ani, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. De atunci, zilele mele au devenit tot mai goale, iar serile, tot mai lungi. Prietenele mele, cele care mai sunt în viață, s-au retras fiecare în lumea ei, cu nepoți, cu boli, cu griji. Eu am rămas cu amintirile și cu o tăcere care mă apasă.

Într-o seară, după ce am vorbit cu Irina, am încercat să-l sun pe Radu. Vocea lui, mereu grăbită, m-a întâmpinat cu același ton politicos, dar distant:

— Mamă, știi că am mult de lucru. Nu pot să vorbesc acum. Dar dacă ai nevoie de ceva, spune-mi, trimit pe cineva.

— Nu am nevoie de nimic, doar… voiam să te aud, atât.

— Bine, mamă, te sun eu mâine.

Dar mâinele lui nu mai venea niciodată. Mă uitam la telefon, la poza lui de la nuntă, și mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea protectoare? Prea prezentă? Sau, dimpotrivă, nu am fost destul?

Într-o zi, am decis să merg la Irina, fără să o anunț. Am cumpărat o plăcintă cu mere, știind că îi place, și am bătut la ușa ei. Când mi-a deschis, am văzut pe chipul ei o umbră de surpriză, poate chiar de iritare.

— Mamă, nu m-ai sunat înainte…

— Am vrut să văd copiii, să vă aduc ceva dulce.

— E haos aici, nu prea avem timp de vizite. Dar intră, dacă tot ai venit.

Am intrat și am simțit imediat că nu sunt la locul meu. Nepoții mei, Andreea și Vlad, erau cu ochii în tablete, abia mi-au răspuns la salut. Irina se grăbea să pună masa, soțul ei, Mihai, a dat din cap și s-a retras în birou. Am stat la masă, am povestit puțin, dar simțeam că fiecare cuvânt al meu e o povară. Când am plecat, Irina m-a condus la ușă și mi-a spus, cu voce joasă:

— Mamă, nu vreau să te superi, dar e greu pentru noi. Avem ritmul nostru, copiii, serviciul… Nu știm cum să te ajutăm mai mult.

Am plecat cu ochii în lacrimi. Pe drum, m-am oprit pe o bancă și am privit în gol. O femeie în vârstă, cu un baston, s-a așezat lângă mine. Am simțit nevoia să vorbesc cu cineva, oricine.

— Și dumneavoastră veniți de la copii? am întrebat-o.

— Nu mai am copii, mi-a răspuns ea, dar știu cum e să fii singură. E greu, dar trebuie să învățăm să ne găsim liniștea în noi.

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc: poate chiar sunt o povară pentru copiii mei? Poate nu mai e loc pentru mine în viețile lor? Sau poate societatea noastră nu știe să aibă grijă de bătrâni, să-i includă, să le dea un rost?

Am încercat să mă înscriu la un club de pensionari din cartier. La început, mi-a fost greu să vorbesc cu ceilalți. Toți păreau să aibă aceleași probleme: copii ocupați, nepoți indiferenți, case goale. Dar, încet-încet, am început să leg prietenii. Am cunoscut-o pe Maria, care își crește singură nepoata, pe Ilie, care a rămas văduv și nu mai are pe nimeni, pe Viorica, care încă speră că fiul ei se va întoarce din Italia.

Într-o zi, la club, am avut o discuție aprinsă despre familie. Unii spuneau că e normal ca tinerii să-și vadă de viața lor, că nu trebuie să ne agățăm de ei. Alții, ca mine, simțeau că e nedrept să fim lăsați deoparte după o viață de muncă și sacrificii. Am plecat acasă cu sufletul și mai greu. Seara, am sunat-o pe Irina.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Nimic, doar voiam să-ți aud vocea. Să știi că nu mă supăr pe voi. Doar că mi-e dor de voi.

— Și nouă ne e dor, mamă. Dar e greu, știi și tu cum e cu serviciul, cu copiii…

— Știu, Irina. Doar să nu mă uitați, atât vă rog.

Am închis și am plâns. Nu de supărare, ci de neputință. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a trecutului, în care eram centrul universului copiilor mei, și cea a prezentului, în care abia mai sunt o amintire în viețile lor agitate.

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, te iubim. Nu uita asta. Poate nu știm să arătăm mereu, dar contezi pentru noi.” Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu sunt o povară, poate că doar nu mai știu să-mi găsesc locul.

Mă întreb adesea: câți dintre noi, cei trecuți de o anumită vârstă, simțim la fel? Oare chiar suntem o povară pentru copiii noștri sau doar societatea ne face să credem asta? Cum putem găsi liniștea și sensul când tot ce am iubit pare să se îndepărteze?

Poate că răspunsul nu e la copii, ci în noi. Dar voi ce credeți? Cum ați trecut peste singurătate și dorul de familie? Sunt singura care simte așa?