Haina, banii și secretul: O întâlnire neașteptată în București

— Mamă, uite! Ce-i asta? am strigat, tremurând de frig și emoție, în timp ce ploaia de noiembrie îmi pătrundea până la piele. Pe banca veche din Cișmigiu, sub frunzele ude, zăcea o haină bărbătească, din stofă groasă, cu eticheta încă vizibilă: „Călin & Fiii, croitorie de lux”. Am ridicat-o cu grijă și, spre surprinderea mea, din buzunar a căzut un plic alb, gros, sigilat. L-am ridicat, iar inima mi-a sărit din piept când am văzut ce era înăuntru: bancnote de 100 de lei, legate cu elastic, cel puțin 10.000 de lei, dacă nu mai mult.

Mama s-a apropiat, cu umbrela strâmbă și ochii mari de uimire. — Nu pune mâna, Ilinca! Cine știe de unde provin banii ăștia? Poate sunt murdari, poate cineva îi caută deja… Dar curiozitatea era mai puternică decât frica. Am privit-o în ochi, iar ea a oftat adânc, așa cum făcea mereu când știa că nu mă poate opri. — Hai să mergem la poliție, a spus, dar vocea îi tremura. Știam că nu vrea să se implice, că trecutul nostru nu-i permitea să aibă încredere în autorități. Tata fusese arestat pe nedrept cu ani în urmă, iar de atunci, orice contact cu poliția era o rană deschisă pentru ea.

Am pornit spre casă, cu haina și plicul ascunse în ghiozdanul meu vechi. Pe drum, mama nu a spus nimic, dar am simțit cum se încordează lângă mine, ca și cum fiecare pas o apropia de o prăpastie invizibilă. Ajunse acasă, am pus totul pe masă. — Ilinca, trebuie să găsim proprietarul. Poate e cineva disperat, poate are nevoie de banii ăștia mai mult decât noi. Am dat din cap, deși o parte din mine se gândea la facturile neplătite, la frigul din apartament, la lipsurile care ne apăsau de ani de zile.

Am căutat prin haină și am găsit o carte de vizită: „Dr. Adrian Popescu, avocat”. Mama a încremenit. — Nu se poate… Adrian Popescu? Am simțit cum aerul din cameră devine greu. — Îl cunoști? am întrebat, dar ea a evitat privirea mea. — E… cineva din trecutul meu. Nu credeam că o să-l mai văd vreodată. Am vrut să insist, dar am văzut lacrimile care îi tremurau în colțul ochilor. — Mergem mâine la biroul lui, a spus, și a ieșit din cameră, lăsându-mă cu întrebările mele.

Noaptea aceea nu am dormit. Mă întrebam cine era acest Adrian Popescu și ce legătură avea cu mama. De ce părea atât de speriată? Dimineața, am pornit spre biroul de avocatură, cu haina și plicul în brațe. Clădirea era impunătoare, cu geamuri mari și recepție luxoasă. Am intrat, iar secretara ne-a privit suspicioasă. — Aveți programare? — Nu, dar am găsit ceva ce îi aparține domnului Popescu, am spus, arătând haina. Secretara a ridicat o sprânceană, dar a sunat în biroul principal.

— Poftiți, domnul Popescu vă așteaptă. Am intrat, iar bărbatul din spatele biroului s-a ridicat brusc. Era înalt, cu părul grizonat și privirea ascuțită. Când a văzut-o pe mama, a încremenit. — Ana? Tu? Vocea lui era un amestec de uimire și teamă. Mama a rămas în prag, cu mâinile strânse la piept. — Am găsit haina ta în parc. Și… banii. I-am adus înapoi. Adrian a venit spre noi, dar mama a făcut un pas înapoi. — Nu vreau nimic de la tine, Adrian. Am venit doar să-ți returnez ce ai pierdut.

Eu stăteam între ei, simțind tensiunea ca pe o funie întinsă la maximum. — Ilinca, ieși puțin, te rog, a spus mama. Am ieșit, dar am rămas lipită de ușă, ascultând. — De ce ai plecat, Ana? De ce nu mi-ai spus niciodată că ai nevoie de ajutor? — Pentru că tu ai ales alt drum, Adrian. Ai ales cariera, ai ales să uiți de noi. — Nu am uitat niciodată, Ana. Nu știi cât am regretat… — E prea târziu pentru regrete. Am crescut-o singură pe Ilinca. Nu vreau să mai deschid răni vechi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era posibil ca acest bărbat să fie… tatăl meu? Am intrat brusc în birou, cu ochii plini de lacrimi. — Mama, ce se întâmplă? Cine e el? Adrian s-a uitat la mine, iar ochii lui s-au umplut de lacrimi. — Ilinca, eu… sunt tatăl tău. Am căzut pe scaun, incapabilă să procesez. Mama plângea, iar Adrian încerca să se apropie de mine. — Nu am știut… Nu am știut că exiști. Ana, de ce nu mi-ai spus?

Mama a izbucnit: — Pentru că nu voiam să te amesteci în viața noastră. Pentru că mi-a fost frică. Pentru că ai plecat când aveam cea mai mare nevoie de tine. Adrian a căzut în genunchi în fața mea. — Ilinca, știu că nu pot recupera anii pierduți, dar vreau să încerc. Vreau să te cunosc, să fiu parte din viața ta, dacă mă lași. Am simțit furie, confuzie, dar și o dorință ciudată de a-l cunoaște. — De ce ai plecat? am întrebat, cu vocea tremurândă. — Am fost laș. Am fugit de responsabilitate. Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la Ana. Și, fără să știu, la tine.

Mama s-a ridicat, ștergându-și lacrimile. — Ilinca, decizia e a ta. Eu am făcut ce am crezut că e mai bine, dar poate am greșit. Poate ai dreptul să-ți cunoști tatăl. Am privit spre Adrian, apoi spre mama. În mine se dădea o luptă între dorința de a-l respinge și nevoia de a umple golul pe care l-am simțit toată viața. — Nu știu dacă pot să te iert, am spus, dar vreau să încerc să te cunosc.

Adrian a zâmbit trist. — E tot ce pot spera. Am ieșit din birou cu mama, iar pe drum am tăcut amândouă. În sufletul meu era furtună, dar și o rază de speranță. Poate că uneori, viața ne pune în fața unor alegeri imposibile, dar tot ea ne oferă și șansa de a repara ce s-a rupt. Mă întreb: oare merită să-i dăm o a doua șansă cuiva care ne-a rănit, chiar dacă e sânge din sângele nostru? Ce ați face voi în locul meu?