Am pierdut controlul când fiul meu a întrebat dacă poate să-i spună bunicii „mamă” – O poveste despre limite, sacrificii și adevăruri nespuse

— Mami, pot să-i spun bunicii „mamă”?
Vocea lui Vlad, fiul meu de șase ani, a spart liniștea din sufragerie ca un ciob de sticlă. Eram la masa din bucătărie, încercând să termin un raport pentru serviciu, cu laptopul deschis și cafeaua rece lângă mine. Mama soacră, doamna Lidia, tocmai îi adusese lui Vlad o felie de cozonac și-l mângâia pe cap, zâmbind cu blândețe.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ridicat privirea spre el, apoi spre ea. Lidia a rămas cu mâna în aer, cu ochii mari, ca și cum nu știa dacă să râdă sau să plângă.
— Vlad, de ce ai vrea să faci asta? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, dar simțeam cum îmi tremură.
— Pentru că bunica e mereu aici. Mă duce la grădiniță, îmi face mâncare, mă ajută la teme. Tu vii târziu, mami.
Cuvintele lui au căzut greu, ca niște pietre aruncate într-un lac liniștit. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar am strâns din dinți.
— Vlad, eu sunt mama ta. Bunica te iubește, dar eu sunt mama ta.
Lidia a încercat să intervină, cu vocea ei caldă:
— Lasă, dragă, nu-i nimic… Copiii spun tot felul de lucruri…
Dar nu era „nimic”. Era totul.
Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde mama lucra la fabrica de confecții și tata era șofer pe tir. Am învățat de mică să mă descurc singură, să nu cer ajutor, să nu mă plâng. Am terminat liceul cu media 9,98 și am intrat la ASE, la București, cu bursă. Am crezut că viața mea va fi altfel, că voi avea tot ce n-au avut ai mei.
L-am cunoscut pe Radu în anul doi de facultate. Era dintr-o familie bună, din Ploiești, cu părinți profesori. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am mutat împreună, apoi a venit Vlad. Totul părea perfect, până când Radu a primit o ofertă de muncă în Germania. Am decis să rămân cu Vlad în țară, să nu-l smulg din mediul lui, să nu-l duc departe de bunici.
La început, Lidia venea doar din când în când să mă ajute. Apoi, când am început să lucrez la bancă, a venit să stea cu noi. „E mai bine pentru Vlad”, mi-a spus Radu la telefon. „Are nevoie de stabilitate, de cineva care să fie mereu acolo.”
Dar cu fiecare zi, am simțit cum locul meu de mamă se micșorează. Lidia îi făcea toate poftele, îi citea povești, îi lega șireturile, îi ștergea lacrimile. Eu veneam seara, obosită, cu gândul la rapoarte și ședințe, și încercam să recuperez timpul pierdut. Dar timpul nu se recuperează.
— Vlad, nu poți să-i spui bunicii „mamă”. Eu sunt mama ta, am spus mai apăsat, simțind cum vocea mi se rupe.
— Dar tu nu ești aici, a șoptit el, cu ochii în pământ.
Lidia a încercat să mă liniștească, dar nu mai puteam. Am izbucnit:
— Poate că ar trebui să mă dau la o parte, nu? Să vă las pe voi doi, dacă tot sunt în plus!
S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad a început să plângă, iar Lidia a venit la mine, încercând să mă ia în brațe.
— Nu spune asta, draga mea. Știi că Vlad te iubește. E doar un copil…
— Un copil care nu mă mai recunoaște ca mamă! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.
Am fugit în dormitor și am trântit ușa. Am stat acolo, pe marginea patului, cu capul în mâini, simțind că totul se prăbușește. M-am gândit la toate nopțile nedormite, la toate sacrificiile, la toate momentele în care am pus cariera pe primul loc, crezând că fac bine.
Telefonul a vibrat. Era Radu.
— Ce s-a întâmplat? Lidia mi-a scris că ai avut o criză.
— Vlad vrea să-i spună bunicii „mamă”, am spus printre suspine.
— Ești obosită, a zis el. Lidia te ajută, nu trebuie să te simți vinovată.
— Nu e vorba de vină, Radu! E vorba că nu mai știu cine sunt pentru copilul meu!
A tăcut. Apoi a spus, încet:
— Poate ar trebui să-ți iei un concediu. Să stai mai mult cu el.
— Și dacă nu mai vrea să stea cu mine? Dacă deja am pierdut tot?
— Nu ai pierdut nimic. Ești mama lui.
Am închis. Am stat mult timp acolo, încercând să-mi adun gândurile.
Seara, când am ieșit din cameră, Vlad dormea deja. Lidia stătea pe canapea, cu ochii roșii.
— Îmi pare rău, am spus. Nu voiam să…
— Știu, draga mea. Și mie mi-e greu. Dar Vlad are nevoie de tine. Nu de mine. Eu doar încerc să-l ajut.
Am dat din cap, fără să mai spun nimic.
În noaptea aceea, am stat lângă patul lui Vlad și l-am privit cum doarme. M-am întrebat unde am greșit. Dacă am ales bine. Dacă sacrificiile mele au meritat.
A doua zi, am sunat la serviciu și mi-am luat concediu. Am început să-l duc eu la grădiniță, să-i gătesc, să-i citesc povești. La început, părea stingher, ca și cum nu știa cum să fie cu mine. Dar, încet-încet, a început să-mi povestească despre prietenii lui, despre visele lui, despre fricile lui.
Într-o seară, când îl culcam, m-a întrebat:
— Mami, tu o să fii mereu aici?
— Da, puiule. Mereu.
Nu știu dacă am făcut totul bine. Nu știu dacă am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera vreodată. Dar știu că, uneori, trebuie să ne pierdem răbdarea ca să ne regăsim pe noi înșine.
Oare câți dintre noi am trecut prin asta? Oare câți am avut curajul să recunoaștem că nu suntem perfecți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?