Soțul meu nu înțelege de ce nu vreau să-i dau mamei cheia casei noastre: Povestea unei fiice captive între datorie și libertate

— Nu înțeleg, Irina, de ce nu vrei să-i dai mamei tale o cheie. E mama ta, nu-i un străin!
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îmi strâng halatul pe mine, ca și cum aș putea să mă protejez de întrebarea lui, de privirea lui sinceră, dar neînțelegătoare.
— Vlad, nu e așa simplu. Nu poți să înțelegi…
— Atunci explică-mi!
Mă uit la el, la ochii lui albaștri, la ridul care i se adâncește între sprâncene când e frustrat. Îmi mușc buza. Cum să-i explic ce înseamnă să crești cu o mamă ca a mea?

Îmi amintesc perfect: eram copil și fiecare colțișor din camera mea trebuia să fie ordonat. Dacă nu, mama intra fără să bată, ridica sprâncenele și începea să vorbească pe un ton tăios:
— Irina, iar ai lăsat șosetele pe jos? Ce fel de fată ești tu?
Nu conta că aveam doar șapte ani. Nu conta că voiam să mă joc. Totul trebuia să fie perfect. Tata, Petru, era mereu la muncă. Lucra la CFR, pleca dimineața devreme și venea târziu, obosit, cu miros de ulei și fum pe haine. Mama nu-i reproșa nimic. Pentru el, casa era un refugiu, pentru mine, o închisoare.

Anii au trecut, iar controlul mamei a crescut odată cu mine. La liceu, nu aveam voie să ies cu prietenele fără să-i spun exact unde merg, cu cine, la ce oră mă întorc. Dacă întârzia cineva la întâlnire, trebuia să-i dau mesaj imediat.
— Nu vreau să pățești ceva, Irina!
Dar nu era grijă, era frică. Frica ei, transferată mie.

Când l-am cunoscut pe Vlad, la facultate, am simțit pentru prima dată că pot respira. El era calm, răbdător, mă asculta fără să mă judece. M-a invitat la o plimbare în Herăstrău, iar eu am acceptat, deși știam că mama va face o criză dacă află.
— Cine e băiatul ăsta? Ce familie are? Să nu te lași păcălită, Irina!
Am mințit-o că merg la bibliotecă. Când am ajuns acasă, m-a așteptat în sufragerie, cu mâinile încrucișate.
— Ai întârziat zece minute. Unde ai fost?
— La bibliotecă, am avut seminar.
M-a privit lung, apoi a oftat teatral.
— Să nu mă minți, Irina.

Când Vlad m-a cerut de soție, am simțit că, în sfârșit, pot să-mi iau zborul. Dar mama nu a fost de acord cu nunta.
— Nu-l cunoști destul! O să te facă să suferi!
A venit la nuntă, dar a stat tot timpul cu fața acră, criticând meniul, florile, muzica.

Acum, după doi ani de căsnicie, Vlad vrea să-i dăm mamei o cheie de rezervă.
— E normal, Irina. Dacă se întâmplă ceva, să poată intra.
Dar el nu știe că mama nu va folosi cheia doar în caz de urgență. O va folosi oricând va simți că trebuie să „verifice” dacă suntem bine. Va intra neanunțată, va inspecta, va comenta.

Îmi amintesc de ultima dată când a venit la noi, fără să sune înainte. Am găsit-o în bucătărie, cu fața încruntată, uitându-se la vasele nespălate.
— Așa trăiți voi?
Am simțit cum mă sufoc. Vlad a încercat să glumească:
— Suntem ocupați, doamnă Maria, dar promitem să facem curat!
Mama nu a zâmbit.
— O femeie adevărată nu lasă casa așa.

După ce a plecat, Vlad m-a luat în brațe.
— Nu înțeleg de ce te afectează atât de mult. E doar mama ta, vrea să te ajute.
Dar nu e ajutor, e control.

În seara asta, stau pe canapea, cu cheia în mână. Vlad mă privește, așteptând răspunsul.
— Irina, nu vreau să te cert. Dar nu înțeleg de ce nu poți să ai încredere în mama ta.
Îmi vine să plâng.
— Vlad, nu e vorba de încredere. E vorba de spațiul nostru, de viața noastră.
— Dar dacă pățești ceva? Dacă nu pot ajunge la timp?
— Atunci o să-i dau cheia, dar nu acum. Nu pot.

Îmi amintesc de copilărie, de ușa camerei mele care nu avea niciodată cheie, de sentimentul că nu am niciun colț doar al meu. Acum, casa asta e singurul loc unde pot fi eu însămi. Dacă îi dau cheia, simt că pierd tot ce am construit.

Mama mă sună zilnic.
— Ce faci, Irina? Ce-ați mâncat? Ai spălat rufele? Vlad te ajută?
Uneori răspund scurt, alteori inventez.
— Da, mama, totul e bine.
Dar nu e. Mă simt vinovată că nu pot fi fiica pe care o vrea ea. Mă simt vinovată că îl fac pe Vlad să sufere, că nu pot să-i explic totul.

Într-o seară, după o ceartă cu Vlad, mă duc la mama. O găsesc în bucătărie, făcând sarmale.
— Irina, ce-ai pățit?
— Nimic, am vrut doar să te văd.
Se uită la mine, cu ochii ei verzi, atât de reci uneori.
— Vlad te-a supărat?
— Nu, mama.
— Atunci de ce plângi?
Nu pot să-i spun.

Mă întorc acasă târziu. Vlad doarme. Mă uit la el și mă întreb: oare o să înțeleagă vreodată? Oare o să pot să-i explic vreodată ce înseamnă să trăiești cu o mamă care nu știe să iubească altfel decât controlând?

Mă uit la cheia din palmă și mă întreb: dacă îi dau cheia, cui îi dau, de fapt, viața mea? Voi reuși vreodată să fiu liberă cu adevărat? Sau o să rămân mereu prizoniera așteptărilor mamei mele?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea să puneți o limită între voi și părinții voștri, chiar dacă asta doare?