Am crescut-o pe nepoata mea 12 ani, crezând că fiica mea e plecată în străinătate. Într-o zi, adevărul spus de copilă mi-a sfâșiat sufletul.

— Bunica, de ce nu mă sună niciodată mama? De ce nu vine niciodată de Crăciun?

Întrebarea Anei a căzut ca un trăsnet într-o după-amiază de decembrie, când împodobeam bradul împreună. Mâinile mi s-au oprit pe globul roșu, iar inima mi-a sărit din piept. Nu era prima dată când mă întreba, dar de data asta vocea ei era altfel — nu mai era doar curiozitate, ci o durere mocnită, o nevoie disperată de răspuns.

Mi-am amintit ziua în care poliția mi-a adus-o pe Ana. Avea trei ani, părul blond încâlcit, ochii mari și umezi, și o păpușă murdară strânsă la piept. „Doamnă, mama fetei a plecat la muncă în Italia. Nu știm când se întoarce. Puteți să aveți grijă de ea?” Nu am stat pe gânduri. Am spus da, convinsă că va fi doar pentru câteva săptămâni, poate luni. Irina, fiica mea, nu era genul care să abandoneze. Așa credeam atunci.

Au trecut săptămâni, apoi luni, apoi ani. Irina nu a mai dat niciun semn. La început, am încercat să o sun, să-i scriu, să întreb de ea la prieteni, la rude. Nimeni nu știa nimic. „O fi găsit ceva mai bun acolo, o fi ocupată, o să revină,” îmi spuneam, încercând să-mi liniștesc sufletul. Dar, pe măsură ce timpul trecea, speranța se transforma în teamă, apoi în furie, apoi în resemnare.

Ana a crescut sub ochii mei. Am învățat să-i fac codițe, să-i citesc povești, să-i alin coșmarurile. În fiecare zi, îi inventam povești despre mama ei: „E într-un oraș mare, lucrează mult ca să-ți cumpere jucării, dar te iubește enorm.” Minciuni dulci, menite să-i aline dorul. Dar și pe mine mă dureau. Seara, când adormea, mă uitam la poza Irinei de pe raft și mă întrebam: „Cum ai putut să pleci? Cum ai putut să-ți lași copilul?”

Vecinii șușoteau pe la colțuri. „Săraca Ana, mama ei a fugit cu un italian, cică nici nu-i pasă de copil.” Îmi venea să urlu, să le spun să-și vadă de treabă, dar nu aveam putere. Mă simțeam vinovată, ca și cum eu aș fi greșit cu ceva. Poate că nu am fost o mamă bună pentru Irina, poate de asta a plecat. Poate că nu am știut să-i arăt că o iubesc.

Anii au trecut. Ana a început școala, apoi gimnaziul. Era un copil bun, silitor, dar mereu cu o umbră pe chip. De fiecare dată când vedea o mamă venind la serbare, ochii i se umpleau de lacrimi. Încercam să-i fiu și mamă, și bunică, dar știam că nu pot umple golul lăsat de Irina.

Într-o zi, când Ana avea 15 ani, am găsit-o plângând în camera ei, cu telefonul în mână. Pe ecran era o conversație cu o fată necunoscută. Am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns. Am intrat încet și am întrebat-o ce s-a întâmplat.

— Bunico, am găsit-o pe mama pe Facebook. Nu e în Italia. E aici, în București. Are altă familie, alt copil. Nu m-a căutat niciodată. De ce mi-ai spus că e plecată?

Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat lângă ea, am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Ochii ei, atât de asemănători cu ai Irinei, mă priveau acuzați, plini de durere și dezamăgire.

— Am vrut să te protejez, Ana. Am crezut că e mai bine să crezi că te iubește, că e departe, nu că te-a uitat. Am sperat că într-o zi se va întoarce, că va regreta, că va vrea să te vadă.

— Nu vreau minciuni, bunico. Vreau adevărul, oricât de dureros ar fi.

Am plâns amândouă în acea seară. Pentru prima dată, am simțit că nu mai pot să o protejez. Că toate minciunile mele, oricât de bine intenționate, nu au făcut decât să-i adâncească rana.

După acea zi, Ana s-a schimbat. A devenit mai retrasă, mai tăcută. Nu mai voia să vorbim despre Irina. Eu am încercat să-i fiu alături, dar simțeam că zidul dintre noi crește. Mă simțeam neputincioasă, vinovată, furioasă pe Irina, pe mine, pe lume. De ce unii oameni nu pot iubi? De ce trebuie să plătească un copil pentru greșelile adulților?

Într-o seară, după ce am cinat în liniște, Ana s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Bunico, nu te învinovăți. Tu ai făcut tot ce ai putut. Dar vreau să știi că nu mai vreau să o caut pe mama. Nu mai am nevoie de ea. Tu ești familia mea.

Am izbucnit în plâns. Am simțit că, în ciuda tuturor greșelilor mele, am reușit să-i ofer dragoste. Dar rana rămâne. Și mă întreb, în fiecare noapte, dacă am făcut bine să-i ascund adevărul. Dacă nu cumva, din dorința de a o proteja, am făcut-o să sufere și mai mult.

Oare e mai bine să spui adevărul, oricât de crud ar fi, sau să inventezi o poveste frumoasă, care să aline sufletul unui copil? Voi ce ați fi făcut în locul meu?