„Bunica mi-a lăsat casa, acum e rândul meu să am grijă de ea”: Povestea unei familii sfâșiate între datorie și durere

„Nu pot să cred că iar plouă, parcă nici cerul nu mai are răbdare cu noi”, mi-am spus în timp ce priveam pe geam, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Bunica stătea pe fotoliul vechi, același în care o văzusem de mii de ori, cu ochii pierduți în gol. Deodată, un zgomot surd a spart liniștea: bunica alunecase și căzuse. Am alergat spre ea, inima îmi bătea nebunește. „Bunico, ești bine? Poți să te ridici?” Am încercat să o ajut, dar era grea, trupul ei firav nu mai răspundea. Am simțit cum mă cuprinde panica. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe mama.

„Mamă, bunica a căzut, nu se poate ridica! Ce facem?”

A urmat o tăcere apăsătoare, apoi vocea ei, rece, tăioasă: „Bunica ți-a lăsat casa, acum e rândul tău să ai grijă de ea. Eu am făcut destul.”

M-am blocat. Mă așteptam la orice, dar nu la asta. Am simțit cum un val de furie și neputință mă cuprinde. „Dar mamă, nu pot singură! Am serviciu, am copii, nu pot să fiu peste tot!”

„Nu mă interesează. Eu am avut grijă de ea destul. Acum e treaba ta.”

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am uitat la bunica, care mă privea cu ochi umezi, dar nu spunea nimic. În acea clipă, am simțit că întreaga greutate a lumii s-a prăbușit peste mine. Am ridicat-o cu greu și am așezat-o pe pat. „O să fie bine, bunico, promit”, i-am șoptit, deși nu credeam nici eu în acele cuvinte.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Încercam să mă împart între serviciu, copii și bunica. Soțul meu, Radu, încerca să mă ajute, dar și el era epuizat. „Nu putem continua așa, Maria. Trebuie să găsim o soluție”, mi-a spus într-o seară, când am izbucnit în plâns la bucătărie.

„Ce soluție, Radu? Să o duc la azil? Nu pot, nu mă lasă inima. E casa ei, e tot ce are. Și mama… mama nu vrea să audă de nimic.”

„Dar nici tu nu poți să te distrugi. Copiii au nevoie de tine, eu am nevoie de tine. Nu poți să fii tot timpul între două lumi.”

Am simțit cum mă sfâșie vinovăția. Bunica mă privea mereu cu ochii ei blânzi, dar și cu o tristețe adâncă. Într-o seară, când îi dădeam ceaiul, mi-a spus încet: „Nu vreau să-ți fiu povară, Maria. Dacă vrei, du-mă unde crezi că e mai bine. Eu nu mă supăr.”

M-au durut cuvintele ei mai mult decât orice. „Nu ești o povară, bunico. Doar că… nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.”

Într-o duminică, am încercat să vorbesc din nou cu mama. Am mers la ea, cu speranța că față în față va fi altfel. Am găsit-o pe terasă, cu o cafea în mână. „Mamă, te rog, ajută-mă. Nu pot singură. Hai să ne împărțim, să facem cu rândul.”

A oftat adânc, dar nu s-a uitat la mine. „Maria, eu am avut grijă de ea douăzeci de ani. Am renunțat la viața mea pentru ea. Acum e rândul tău. Casa e a ta, nu? Atunci asumă-ți și responsabilitatea.”

„Dar nu e corect! Nu e vorba doar de casă, e vorba de familie! Nu putem să ne aruncăm unii pe alții ca pe niște obiecte!”

Mama s-a ridicat, vizibil iritată. „Nu mai vreau să aud. Fiecare cu viața lui. Eu am terminat.”

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Pe drum, am plâns în hohote. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Acasă, copiii mă așteptau cu temele nefăcute, Radu era nervos, iar bunica mă privea cu acea blândețe care mă făcea să mă simt și mai vinovată.

Într-o noapte, am visat-o pe bunica tânără, râzând în grădină, cu mine de mână. M-am trezit plângând. Am știut atunci că nu pot să o las. Dar nici nu mai puteam continua așa. Am început să caut ajutor: asistente la domiciliu, vecini care să vină să stea cu ea câteva ore. Am vorbit cu preotul din sat, care mi-a spus: „Maria, nu poți duce totul singură. Cere ajutor. Dumnezeu nu vrea să te pierzi pe tine ca să salvezi pe altcineva.”

Am început să accept că nu pot fi perfectă. Am vorbit cu copiii, le-am explicat situația. Am încercat să îi implic și pe ei, să o ajute pe bunica la lucruri mici. Radu a început să fie mai prezent, să gătească, să facă piața. Încet, încet, am început să respir din nou, deși povara nu dispăruse.

Mama nu a mai venit niciodată la noi. Relația noastră s-a răcit, dar am înțeles că fiecare are limitele lui. Bunica a mai trăit doi ani, iar în ultima zi, mi-a strâns mâna și mi-a spus: „Mulțumesc, Maria. Ai fost lumina mea.”

După ce a plecat, casa a rămas goală, dar plină de amintiri. Mă plimb prin camere și mă întreb: oare am făcut destul? Oare e drept ca povara să cadă mereu pe cei care iubesc cel mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?