Vreau să-mi vând apartamentul și să mă mut la azil, dar nu vreau să-mi ajut fiica. Greșesc?

— Mamă, nu poți să faci asta! Nu poți să vinzi apartamentul fără să mă consulți!
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de cafea arsă. Mă uitam la ea peste ceașca de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu de la vârstă, ci de la greutatea momentului.
— Ioana, apartamentul e al meu. Am muncit o viață pentru el. Nu ți-am cerut niciodată nimic.
Ea a oftat, s-a așezat pe scaunul din fața mea și a început să-și roadă unghiile, așa cum făcea când era mică și nu-i convenea ceva.
— Dar, mamă, eu am nevoie de ajutor. Știi cât de greu e cu salariul meu de la farmacie. Și chiria e scumpă, și copilul are nevoie de haine, de rechizite…
Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când discuția asta se repeta. De fiecare dată, Ioana venea cu lista ei de nevoi, iar eu rămâneam cu sentimentul că nu sunt niciodată de ajuns.
— Ioana, tu ai 35 de ani. Ești mamă, ai serviciu. Eu nu am avut pe nimeni să mă ajute. Tatăl tău a plecat când aveai 5 ani. Am crescut-o singură, am tras din greu, am făcut foamea ca să ai tu tot ce-ți trebuie.
Ea a dat ochii peste cap.
— Și ce vrei să spui cu asta? Că nu meriți să fii ajutată la bătrânețe?
— Nu, Ioana. Vreau să spun că am obosit. Nu mai pot să port grija tuturor. Vreau să mă gândesc și la mine, măcar acum, la 62 de ani.
Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să-i arăt cât mă doare.
— Și ce vrei să faci? Să te duci la azil? Să-ți lași nepotul fără bunică?
— Da, Ioana. Vreau să vând apartamentul și să mă mut la un cămin de bătrâni. Să nu mai stau singură, să nu mai depind de nimeni.
Ea a izbucnit:
— Și banii? Ce faci cu banii?
— Îi folosesc pentru mine. Pentru cazare, pentru mâncare, pentru liniștea mea.
A tăcut. S-a ridicat brusc, și-a luat geanta și a trântit ușa. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește.
Așa a început totul. De atunci, Ioana nu mi-a mai vorbit două săptămâni. Mă suna doar să-mi spună ce probleme are, ce facturi nu poate plăti, ce greu îi e cu băiatul la școală. Dar niciodată nu mă întreba cum mă simt eu.
Într-o seară, am primit vizita fratelui meu, Gheorghe. A venit cu o sticlă de vin și o pungă de covrigi calzi.
— Ce faci, soră? Am auzit că vrei să-ți vinzi casa.
— Da, Ghiță. Nu mai pot. Mă simt singură, mă doare spatele, nu mai am putere să fac piața, să spăl, să gătesc.
— Și Ioana?
— Ioana are viața ei. Nu mă ajută cu nimic. Vine doar să-mi ceară.
Gheorghe a oftat și a dat din cap.
— Știi, și la mine e la fel. Copiii mei mă sună doar când au nevoie de bani. Nu-i interesează dacă mă doare inima sau dacă am ce mânca.
Am băut împreună un pahar de vin și am povestit despre vremurile când eram copii, când mama noastră făcea mămăligă cu brânză și ne aduna pe toți la masă.
— Oare unde am greșit, Ghiță? De ce copiii noștri nu știu să fie recunoscători?
El a ridicat din umeri.
— Poate i-am protejat prea mult. Poate le-am dat prea ușor tot ce au cerut.
După ce a plecat, am stat mult pe gânduri. M-am uitat la pozele cu Ioana mică, la serbările de la grădiniță, la prima ei zi de școală. Am plâns. Mi-am dat seama că, de fapt, nu vreau să-i fac rău. Dar nici nu mai pot să mă sacrific.
A doua zi, am sunat la o agenție imobiliară.
— Bună ziua, aș dori să pun apartamentul meu la vânzare.
— Sigur, doamnă. Aveți toate actele la zi?
— Da, am totul pregătit.
— Și familia e de acord?
Am ezitat o clipă.
— Nu, dar nu mai contează.
În următoarele săptămâni, am început să strâng lucrurile. Am găsit scrisori vechi de la tatăl Ioanei, poze cu noi trei, bilețele de dragoste. Am simțit un gol în stomac.
Într-o seară, Ioana a venit pe neașteptate. Era palidă, cu ochii umflați de plâns.
— Mamă, nu pot să cred că faci asta. Cum să mă lași fără nimic?
— Ioana, nu te las fără nimic. Te las cu libertatea de a-ți construi viața singură.
— Dar toți prietenii mei au primit apartamente de la părinți! Numai eu trebuie să trag ca un câine!
— Poate că așa vei învăța să apreciezi ce ai.
A izbucnit în plâns. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— Nu mă iubești, mamă.
— Te iubesc, Ioana. Tocmai de aceea fac asta.
A plecat fără să mai spună nimic.
În ziua în care am semnat actele de vânzare, am simțit o eliberare ciudată. Am plâns, dar nu de tristețe, ci de ușurare.
Acum stau în camera mea mică de la azil, cu o fereastră spre parc. Aud copiii râzând, văd bătrâni plimbându-se de mână. Mă simt singură, dar și împăcată.
Oare am făcut bine? Oare copiii trebuie să primească totul de-a gata sau să lupte pentru viața lor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?