Am aruncat lucrurile propriului meu fiu pe ușă – și pentru prima dată după ani de zile m-am simțit liberă. Povestea mea despre curaj, conflicte de familie și regăsirea de sine.

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu mâinile tremurânde, în timp ce aruncam în grabă hainele lui într-o valiză veche, pe care o ținusem ani de zile în debara. Vlad, fiul meu, stătea în mijlocul sufrageriei, cu brațele încrucișate și privirea aceea rece, pe care o cunoscusem prea bine în ultimii ani. Nu a spus nimic, doar a oftat, ca și cum totul era o povară pe care trebuia s-o ducă el, nu eu.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate după ce a murit Mihai, soțul meu, iar Vlad a rămas singurul bărbat din casă. Avea doar 19 ani atunci, dar s-a schimbat peste noapte. A devenit tăcut, irascibil, mereu nemulțumit. Eu am încercat să-i fiu sprijin, să-i alin durerea, dar cu fiecare zi simțeam cum mă pierd pe mine. Am renunțat la prieteni, la ieșiri, la orice bucurie, doar ca să-i fie lui bine. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam, era greșit. Mâncarea nu era pe gustul lui, casa nu era destul de curată, banii nu ajungeau niciodată. Și, cel mai rău, nu-mi mai vorbea decât ca să-mi reproșeze ceva.

— Mamă, nu vezi că nu mă înțelegi? Nu vezi că nu-mi pasă? a spus el într-o seară, când încercam să-i povestesc despre ziua mea la serviciu. Atunci am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram mama lui, eram doar cineva care îi încurca viața.

Ani de zile am tăcut. Am suportat privirile lui acuzatoare, ușile trântite, tăcerile lungi la masă. Mă mințeam că e doar o fază, că va trece. Dar nu a trecut. Din contră, s-a adâncit. Vlad nu a mai vrut să muncească, nu a mai vrut să studieze. Stătea zile întregi în cameră, cu ochii în telefon sau la televizor, iar eu alergam între serviciu și casă, încercând să-i fac pe plac. Îi lăsam bani pe masă, îi găteam ce-i plăcea, îi spălam hainele, deși nu-mi mulțumea niciodată. Mă simțeam captivă în propria casă, o străină în viața mea.

Într-o zi, sora mea, Irina, a venit la mine. M-a găsit plângând în bucătărie, cu capul pe masă. — Nu poți să trăiești așa, Maria, mi-a spus ea, cu voce blândă. Vlad trebuie să înțeleagă că nu ești servitoarea lui. Dar eu nu puteam. Mi-era frică. Dacă îl dau afară, ce se va întâmpla cu el? Dacă nu se descurcă? Dacă mă urăște pentru totdeauna?

Dar într-o dimineață, când am găsit din nou chiuveta plină de vase murdare și resturi de mâncare aruncate pe jos, ceva s-a rupt în mine. Am simțit că nu mai pot. Am intrat în camera lui, am deschis dulapul și am început să-i scot hainele. Fiecare tricou, fiecare pereche de blugi era o amintire a sacrificiilor mele, a anilor în care am uitat de mine. Vlad a apărut în ușă, uimit.

— Ce faci? a întrebat el, cu voce joasă.

— Gata, Vlad. Nu mai pot. Ești adult. Trebuie să pleci. Trebuie să-ți găsești drumul. Eu nu mai pot să trăiesc în umbra ta.

A izbucnit într-un râs amar. — Serios? Acum te-ai trezit? După atâția ani? Crezi că mă interesează?

Nu am răspuns. Am continuat să-i pun lucrurile în valiză. Inima îmi bătea nebunește, mâinile îmi tremurau, dar nu m-am oprit. Pentru prima dată, am simțit că fac ceva pentru mine. Că nu mai sunt doar mama lui Vlad, ci Maria, femeia care are dreptul să fie fericită.

A plecat fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit cu putere, iar liniștea care a urmat a fost asurzitoare. Am stat pe hol, cu spatele lipit de perete, și am plâns. Nu de durere, ci de ușurare. Pentru prima dată după ani de zile, casa era doar a mea. Am deschis geamul larg și am lăsat aerul proaspăt să intre. Am simțit că respir din nou.

Familia m-a judecat. Mama mea nu mi-a vorbit săptămâni întregi. — Cum ai putut să-ți dai copilul afară? Ești o mamă fără inimă! mi-a spus la telefon, printre suspine. Unchiul meu, Ion, a venit să mă certe. — Vlad e băiat bun, doar trece printr-o perioadă grea. Trebuia să ai răbdare. Dar nimeni nu știa ce era în sufletul meu. Nimeni nu știa cât am suferit, cât m-am sacrificat. Toți vedeau doar imaginea mamei perfecte, dar nimeni nu vedea femeia obosită, singură, care nu mai știa cine este.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu m-a căutat. Am aflat de la o vecină că și-a găsit o chirie cu niște prieteni și că lucrează la un magazin. Nu știu dacă mă urăște sau dacă, într-o zi, va înțelege de ce am făcut asta. Dar știu că am făcut ce trebuia. Am început să ies din nou cu Irina, să merg la teatru, să citesc, să mă bucur de lucruri mici. Am redecorat camera lui Vlad, am pus flori la geam și am cumpărat o pătură nouă, colorată. Pentru prima dată, am simțit că trăiesc pentru mine.

Uneori, noaptea, mă gândesc la el. Mă întreb dacă e bine, dacă e fericit. Mă doare că nu vorbim, dar nu regret. Am avut nevoie de curaj să spun „destul”. Să mă eliberez de povara vinovăției și a sacrificiului fără sfârșit. Poate că nu sunt mama perfectă, dar sunt, în sfârșit, eu însămi.

Oare câte mame trăiesc așa, în tăcere, uitând de ele pentru copiii lor? Oare câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ați fi făcut la fel ca mine?