Ajutor! Soțul meu a lăsat o altă femeie însărcinată – Povestea mea

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână mesajul pe care tocmai îl citisem pe telefon. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea din apartamentul nostru din cartierul Titan era spartă doar de respirația grea a soțului meu, care stătea cu capul plecat pe marginea patului. În mesaj, o femeie pe care nu o cunoșteam, Irina, îmi scria direct: „Sunt însărcinată cu copilul lui Radu. Meriți să știi.”

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum vi se prăbușește lumea într-o secundă. Eu am simțit. Am simțit cum tot ce am construit împreună în zece ani de căsnicie s-a năruit ca un castel de nisip lovit de valuri. Radu nu a încercat să nege. S-a uitat la mine cu ochii umezi și a spus doar atât: „Îmi pare rău, Ana. Nu am vrut să se întâmple așa.”

M-am prăbușit pe podea, cu genunchii la gură, încercând să-mi adun gândurile. Cum să reacționez? Avem doi copii mici, Andreea și Vlad, care dormeau liniștiți în camera lor, fără să știe că viața noastră tocmai se schimbase pentru totdeauna. M-am gândit la ei, la cum le voi explica, la cum îi va afecta totul. M-am gândit la părinții mei, la prietenii noștri, la toți cei care ne vedeau ca pe un cuplu perfect. Ce aveam să le spun?

— De cât timp durează? am întrebat, cu vocea stinsă.

— De aproape un an, a murmurat Radu, evitând să mă privească. Nu a însemnat nimic, Ana. A fost o greșeală, o prostie… Nu am vrut să te rănesc.

— Nu ai vrut să mă rănești? L-ai făcut pe Dumnezeu martor la cununia noastră, Radu! Cum ai putut? am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji.

A urmat o tăcere apăsătoare. În mintea mea, se derulau scene din trecut: vacanța la mare, serile în care râdeam împreună, momentele când ne țineam de mână la spital, așteptând să se nască Andreea. Toate păreau acum minciuni.

A doua zi, am plecat la mama, în Drumul Taberei. Nu am putut să stau în aceeași casă cu el. Mama m-a primit cu brațele deschise, dar am văzut în ochii ei îngrijorarea și tristețea. „Ana, trebuie să fii tare pentru copii. Orice ai decide, eu sunt lângă tine.”

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Radu mă suna, îmi trimitea mesaje, încerca să mă convingă să ne întâlnim să vorbim. Nu voiam să-l văd. Prietena mea cea mai bună, Simona, mi-a spus să nu-l iert. „Odată ce a făcut asta, o va face din nou. Gândește-te la tine și la copii.” Dar tata, mereu mai împăciuitor, mi-a spus: „O familie nu se destramă așa ușor, Ana. Poate a fost doar o rătăcire. Gândește-te bine.”

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, am stat pe balconul mamei și am privit luminile orașului. Mă simțeam pierdută. Cum să aleg între demnitatea mea și familia pe care am construit-o? Cum să trăiesc cu gândul că soțul meu are un copil cu altă femeie? Mă întrebam dacă aș putea vreodată să-l iert, dacă aș putea să trec peste trădare.

După o săptămână, am acceptat să mă întâlnesc cu Radu. Ne-am văzut într-o cafenea mică, aproape de blocul nostru. Era palid, slăbit, cu cearcăne adânci. „Ana, nu vreau să te pierd. Vreau să fac tot ce pot să repar ce am stricat. Vreau să fiu tată pentru copiii noștri, să fiu soțul tău. Nu știu ce să fac cu Irina, dar nu vreau să renunț la noi.”

— Dar copilul acela? Ce vei face? am întrebat, cu inima strânsă.

— Voi fi responsabil, a spus el, privind în jos. Nu pot să-l abandonez. Dar nu o iubesc pe Irina. A fost doar… o greșeală.

M-am uitat la el și am văzut omul pe care l-am iubit, dar și străinul care mă trădase. Nu știam dacă să-l urăsc sau să-l compătimesc. Am plecat fără să-i spun nimic. În noaptea aceea, am plâns până am adormit.

Au trecut două luni de atunci. Am început să merg la terapie, să încerc să-mi găsesc răspunsurile. Radu vine să-i vadă pe copii, dar nu mai doarme acasă. Irina m-a sunat o dată, să-mi spună că nu a vrut să-mi distrugă familia. Nu am avut puterea să-i răspund.

Mă simt prinsă între două lumi: una în care încerc să-mi reconstruiesc viața fără el, alta în care sper că poate, într-o zi, vom putea fi din nou o familie. Dar nu știu dacă pot să-l iert. Nu știu dacă pot să uit. Și nu știu dacă e corect să-i cer copiilor mei să trăiască cu această povară.

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta o asemenea trădare? Sau e mai bine să o iei de la capăt, oricât de greu ar fi? Poate cineva să repare cu adevărat o inimă frântă?