Duminica în care nu am mai fost invitată: când familia devine doar un cuvânt

— Mamă, Irina vrea să vorbim cu tine, mi-a spus Vlad într-o sâmbătă seara, cu vocea aceea stinsă pe care o folosea când era copil și știa că urmează să-mi spună ceva ce nu-mi va plăcea. Stăteam la masa din bucătărie, tocând morcovii pentru ciorba de duminică, când telefonul a vibrat pe masă. Am răspuns fără să bănuiesc nimic, cu inima plină de bucurie la gândul că mâine, ca în fiecare duminică, voi merge la ei, voi aduce prăjitura preferată a nepoatei mele, Mara, și vom râde împreună, așa cum făceam de ani de zile.

— Bună, mamă, a intervenit Irina, cu vocea ei calmă, dar rece. Am simțit din prima clipă că ceva nu e în regulă. — Uite, ne-am gândit… poate ar fi bine ca duminica asta să nu mai vii. Vrem să avem casa doar pentru noi, să ne bucurăm de liniște, să facem lucruri doar în trei. Poate… poate putem să ne vedem altădată, la o cafea, sau să ieșim în parc.

Am rămas cu cuțitul în mână, uitându-mă la morcovii tăiați, ca și cum nu aș fi înțeles ce mi se spune. Duminica era ziua noastră. Ziua în care, de când Vlad era mic, ne adunam cu toții, găteam împreună, povesteam, ne certam uneori, dar mereu ne împăcam. Pentru mine, duminica era mai mult decât o zi din săptămână. Era legătura noastră, firul care ne ținea împreună, chiar și după ce Vlad s-a mutat, s-a însurat, a devenit tată.

— Sigur, Irina, am spus încercând să-mi ascund vocea tremurândă. Dacă asta vă doriți… nu e nicio problemă. Doar să-mi spuneți când să vin să vă aduc borcanele cu zacuscă și dulceață, că am făcut multe anul ăsta.

— Mulțumim, mamă, a spus Vlad, dar nu m-a privit în ochi. Am închis telefonul și am rămas singură în bucătărie, cu mirosul de legume proaspete și cu un gol în stomac. Am început să plâng, încet, să nu mă audă vecinii. M-am simțit ca o musafiră în propria mea familie, ca și cum nu mai eram de folos nimănui.

A doua zi, duminica, m-am trezit devreme, din obișnuință. Am pus cafeaua la fiert, am scos prăjitura din cuptor, apoi am realizat că nu am cui să o duc. Am stat pe marginea patului, cu farfuria în brațe, și am privit pe geam la copiii care se jucau în fața blocului. Mă gândeam la mama mea, la cum ne aduna pe toți la masă, la cât de mult însemna pentru ea să fim împreună. Oare și ea s-a simțit vreodată așa de singură?

Pe la prânz, m-a sunat sora mea, Mariana. — Ce faci, Lenuța? Nu ești la Vlad? — Nu, azi nu mă mai duc. Vor să fie doar ei, să aibă liniște. — Of, draga mea, nu te necăji. Așa sunt tinerii acum. Nu mai țin la tradiții, nu mai vor să simtă că au pe cineva pe cap. Dar să știi că nu e vina ta. Tu ai făcut tot ce ai putut pentru ei.

Am încercat să mă liniștesc, dar nu puteam să nu mă întreb: unde am greșit? Am fost prea prezentă? Am sufocat-o pe Irina cu grijile mele, cu sfaturile mele? Sau poate Vlad nu a avut curaj să-mi spună că nu mai are nevoie de mine? Am început să-mi amintesc toate momentele în care am încercat să-i ajut, să le aduc mâncare, să stau cu Mara când erau ocupați, să le repar ceva prin casă. Poate am exagerat. Poate nu am știut să mă retrag la timp.

Seara, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, sper că nu te-ai supărat. Știi că te iubim. Doar că vrem și noi să avem timp doar pentru noi, să ne creăm propriile tradiții.” Am citit mesajul de zeci de ori. Mă durea fiecare cuvânt. Cum să nu mă supăr? Cum să nu simt că mi se rupe sufletul? Dar nu i-am răspuns. Nu voiam să par slabă, să le arăt cât de mult mă doare.

În zilele următoare, am încercat să-mi ocup timpul. Am ieșit la piață, am stat de vorbă cu vecina de la trei, am mers la biserică. Dar peste tot vedeam mame cu copii, bunici cu nepoți, familii care se țineau de mână. Mă simțeam invizibilă, ca și cum nu mai făceam parte din lumea lor. Prietenele mele îmi spuneau să nu mă mai consum, că așa e viața, că trebuie să învăț să trăiesc pentru mine. Dar cum să faci asta, când toată viața ai trăit pentru alții?

Într-o zi, Mara m-a sunat: — Bunica, de ce nu mai vii la noi duminica? Mi-e dor de tine. — Așa au vrut mami și tati, iubita mea. Dar ne putem vedea oricând vrei tu. — Vreau să vii la serbarea mea de la școală! — Sigur că vin, puiule. N-aș rata pentru nimic în lume.

Am simțit o rază de speranță. Poate că nu mai sunt parte din duminicile lor, dar încă mai am un loc în inima Marei. Poate că trebuie să învăț să mă bucur de momentele mici, să nu mai aștept ca totul să fie ca înainte. Dar tot mă doare. Mă doare că tradițiile se pierd, că familia nu mai înseamnă același lucru pentru toți. Mă doare că, deși am dat totul, am ajuns să fiu considerată o povară.

Oare așa trebuie să fie? Oare e normal ca, la bătrânețe, să te simți singur, deși ai copii și nepoți? Oare nu merităm și noi, cei care am crescut generații întregi, să fim iubiți și apreciați, nu doar tolerați? Voi ce credeți? Ați trecut prin așa ceva? Cum ați reușit să mergeți mai departe?