Legături frânte: Lupta pentru împăcare în familia Popescu

— Nu mai am unde să mă duc, Irina, te rog, nu mă da afară! vocea Ancăi răsuna disperată pe holul blocului, în timp ce ploaia bătea în geamurile murdare. Copiii ei, Maria și Vlad, se agățau de fusta ei, cu ochii mari și speriați. Am rămas o clipă nemișcată, cu mâna pe clanță, simțind cum inima îmi bate nebunește. Nu mă așteptam să o văd pe Anca după atâția ani de tăcere, după toate cuvintele grele aruncate la ultima noastră ceartă.

Am tras aer adânc în piept și am făcut un pas înapoi, lăsându-i să intre. Apartamentul meu mic, cu miros de cafea și cărți vechi, părea brusc prea strâmt pentru atâta tensiune. Anca s-a prăbușit pe canapea, iar copiii s-au lipit de ea, ca niște pui speriați. Am încercat să-mi ascund resentimentele, dar vocea mi-a tremurat când am întrebat:

— Ce s-a întâmplat, Anca? De ce ai venit la mine?

Ea a izbucnit în plâns, iar printre suspine am înțeles că soțul ei, Lucian, o alungase de acasă după o ceartă violentă. Nu era prima dată când auzeam despre ieșirile lui, dar niciodată nu crezusem că va ajunge atât de departe. M-am simțit vinovată pentru că, în ultimii ani, mă îndepărtasem de Anca. Ne certaserăm din cauza moștenirii lăsate de mama, fiecare acuzând-o pe cealaltă de lăcomie și trădare. De atunci, nu ne mai vorbisem decât rareori, la sărbători, și atunci cu vorbe reci, calculate.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc cu el. M-a făcut să mă simt ca o străină în propria mea casă. Și copiii… nu vreau să-i vadă așa, nu vreau să crească în frică, a șoptit Anca, strângându-și copiii la piept.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de copilăria noastră, când ne jucam în curtea bunicii și ne promiteam că vom fi mereu una pentru cealaltă. Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am ajuns să fim două străine, unite doar de sânge și amintiri dureroase?

În zilele care au urmat, casa mea s-a umplut de râsete de copii, dar și de tensiuni mocnite. Anca era mereu pe fugă, temătoare, iar eu mă simțeam prinsă între dorința de a o ajuta și resentimentele care nu mă lăsau să uit trecutul. Tata a aflat repede ce se întâmplase și a venit să ne viziteze. Nu a trecut mult până când vechile conflicte au ieșit la suprafață.

— V-am crescut să fiți unite, nu să vă certați pentru niște bani! a izbucnit el, trântind o cană pe masă. Mama voastră s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce ați ajuns!

Anca a început să plângă din nou, iar eu am simțit cum furia mă cuprinde. De ce trebuia mereu să fim judecate? De ce nimeni nu vedea cât de greu ne era, fiecare cu durerile ei?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat cu Anca la bucătărie, în lumina slabă a unui bec chior. Am băut ceai și am vorbit, pentru prima dată sincer, despre tot ce ne apăsa. Am plâns amândouă, ne-am acuzat, ne-am cerut iertare. Am aflat că Anca nu luptase pentru moștenire din lăcomie, ci din disperare. Lucian pierduse banii la jocuri de noroc, iar ea încercase să salveze ce mai putea din viitorul copiilor.

— Mi-a fost rușine să-ți spun. Am crezut că mă vei judeca, că vei crede că sunt slabă, a mărturisit ea, cu ochii în lacrimi.

Am simțit cum o povară mi se ridică de pe suflet. Toți anii de tăcere, de neînțelegeri, de orgolii, păreau brusc atât de mici în fața durerii ei. Am luat-o în brațe și am plâns împreună, ca două surori care abia acum se regăsesc.

Dar împăcarea nu a venit fără preț. Lucian a început să o caute, să o amenințe. Am mers împreună la poliție, am căutat ajutor la un centru pentru victimele violenței domestice. Tata a fost nevoit să accepte că fiica lui nu mai putea reveni la vechea viață. Vecinii au început să vorbească, să ne privească ciudat pe scară. Am simțit pe pielea mea cât de greu este să fii femeie singură, cu doi copii, într-un oraș mic unde toată lumea știe totul.

Într-o zi, Maria, fetița Ancăi, m-a întrebat:

— Mătușă Irina, tu o să ne lași vreodată singuri?

Am simțit cum mi se rupe inima. Am promis că nu, că voi fi mereu acolo pentru ei. Și am știut că, orice ar fi, familia nu înseamnă doar sânge, ci și iertare, sprijin, curajul de a o lua de la capăt.

Acum, după luni de zile, Anca începe să-și refacă viața. Copiii merg la școală, râd din nou. Eu și ea ne sunăm în fiecare zi, ne povestim totul, ca pe vremuri. Dar rana rămâne, undeva adânc, ca o amintire a cât de ușor se pot rupe legăturile dacă nu avem grijă de ele.

Mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași dramă, în tăcere? Oare câți dintre noi avem curajul să iertăm, să ne apropiem din nou, să luptăm pentru cei dragi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?