Tot ce am construit poate fi distrus de familia ginerelui meu – drama unui tată care luptă pentru viitorul fiicei și nepoților săi

— Ilie, nu mai pot, nu mai pot! — vocea Anei răsuna în telefon, spartă de plâns. Era trecut de miezul nopții, dar somnul nu mă mai găsea de multă vreme. M-am ridicat din pat, cu inima bătându-mi nebunește, și am ascultat-o cum încerca să-și adune cuvintele printre suspine. — Ce s-a întâmplat, fata tatei? — am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul. — Mama lui Radu iar a venit peste noi, a început să strige că apartamentul e al lor, că tu nu ai făcut nimic pentru noi, că totul li se cuvine lor… Nu mai rezist, tata, nu mai pot!

Am simțit cum mi se strânge pieptul. M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche, și am privit în gol. Ani de zile am muncit în Italia, pe șantiere, cu mâinile crăpate și spatele frânt, doar ca să le pot oferi Anei și nepoților mei un acoperiș deasupra capului. Când am cumpărat apartamentul din București, am crezut că, în sfârșit, pot răsufla ușurat. Dar liniștea n-a durat mult.

Radu, ginerele meu, era un băiat bun la început. L-am primit în familie cu brațele deschise, am crezut că va avea grijă de Ana și de copii. Dar, odată ce s-au mutat în apartamentul meu, lucrurile au început să se schimbe. Mama lui, doamna Stela, a început să vină tot mai des, să se bage peste tot, să critice, să ceară, să pretindă. — Ilie, nu e normal ca tu să decizi totul! — mi-a spus într-o zi, cu voce tăioasă. — Radu e băiatul meu, și apartamentul ăsta trebuie să fie și al lui, nu doar al Anei! Am încercat să-i explic, calm, că apartamentul e pe numele Anei, că am muncit pentru el, că vreau să le fie bine copiilor. Dar n-a vrut să audă. — O să vezi tu, Ilie, că nu rămâne așa! — a zis, privindu-mă cu ură.

De atunci, fiecare zi a devenit o luptă. Ana era tot mai tristă, copiii simțeau tensiunea, iar Radu… Radu nu mai era același. Se întorcea târziu acasă, nu mai vorbea cu mine, iar când încercam să discutăm, ridica tonul. — Tata, nu te mai băga! — mi-a spus într-o seară, când am încercat să-i spun să aibă grijă de Ana. — E familia mea, nu a ta! Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu, care am făcut totul pentru ei, eram acum privit ca un intrus în propria casă.

Într-o duminică, când am venit cu plăcinte pentru copii, am găsit-o pe doamna Stela în bucătărie, cotrobăind prin dulapuri. — Ce cauți aici? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. — Caut actele apartamentului, Ilie. Trebuie să vedem dacă nu cumva ai făcut vreo prostie la notar. Poate că apartamentul ăsta nu e chiar al Anei, poate e ceva ce putem folosi și noi. Am simțit cum îmi fierbe sângele. — Ieși din casa mea! — am strigat, iar Ana a venit speriată din cameră. — Tata, te rog, nu mai face scandal… Copiii sunt aici, nu vreau să-i sperii. M-am uitat la ea, la ochii ei roșii de plâns, și am simțit că mă prăbușesc. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să ne certăm pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un dar, nu un blestem?

Seara, când am ajuns acasă, am stat mult timp pe balcon, privind luminile orașului. Mi-am amintit de zilele în care munceam la Roma, de nopțile în care visam la ziua în care mă voi întoarce acasă, la familia mea. Am crezut că, dacă le voi oferi tot ce am, vor fi fericiți. Dar fericirea nu se cumpără cu bani, iar liniștea nu vine odată cu un apartament.

În săptămânile care au urmat, situația s-a înrăutățit. Doamna Stela a început să răspândească zvonuri în bloc, să spună că eu am făcut rost de bani pe căi necurate, că apartamentul nu e legal, că Ana și copiii ar trebui să se mute la ea. Vecinii au început să mă privească ciudat, să șușotească pe la colțuri. Ana era tot mai retrasă, iar copiii, sărmanii, nu mai voiau să iasă din cameră. Într-o seară, am găsit-o pe Maria, nepoata mea cea mică, plângând sub masă. — Bunicule, de ce se ceartă toți? — m-a întrebat, cu ochii mari și speriați. — Nu vreau să plecăm de aici, îmi place camera mea… Am luat-o în brațe și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Ce puteam să-i spun? Că lumea e nedreaptă? Că uneori, cei pe care îi iubești cel mai mult te rănesc cel mai tare?

Am încercat să vorbesc cu Radu, să-l fac să înțeleagă că familia lui nu are dreptul să ne distrugă liniștea. — Radu, gândește-te la Ana și la copii. Nu vezi cât suferă? — Nu mă interesează, tata! — mi-a răspuns, cu o răceală care m-a înghețat. — Mama are dreptate, tu nu ai făcut nimic pentru noi. Totul ți-a picat din cer! Atunci am înțeles că l-am pierdut. Că, oricât aș încerca, nu pot lupta cu răutatea, cu invidia, cu lăcomia.

Într-o zi, Ana a venit la mine, cu ochii umflați de plâns. — Tata, vreau să divorțez. Nu mai pot, nu mai vreau să trăiesc așa. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu pierd copiii, mi-e frică să nu pierd totul. Am luat-o în brațe și am plâns amândoi. — Nu ești singură, fata tatei. Sunt aici, orice ar fi. Dar în sufletul meu, frica nu mă lăsa să respir. Dacă familia lui Radu va încerca să-i ia copiii? Dacă vor reuși să-i întoarcă pe toți împotriva mea?

Am început să caut ajutor. Am vorbit cu un avocat, am încercat să aflu ce pot face ca să protejez apartamentul, ca să-i protejez pe Ana și pe copii. Dar legile sunt complicate, iar oamenii răi găsesc mereu o cale să rănească. Într-o seară, am primit un telefon anonim. — Ilie, ai grijă. Nu știi cu cine te pui. Dacă nu lași lucrurile așa cum vor ei, o să regreți. Am simțit cum mi se taie picioarele. Cine poate fi atât de crud? Pentru ce? Pentru un apartament? Pentru bani?

Nopțile au devenit un chin. Mă plimbam prin casă, mă uitam la pozele cu Ana mică, la desenele copiilor, și mă întrebam unde am greșit. Oare am făcut prea mult? Oare am dat prea mult, fără să cer nimic în schimb? Sau poate că, în încercarea de a le oferi totul, am uitat să le ofer liniște, iubire, siguranță?

Acum, stau și mă uit la Ana, la copiii ei, și mă întreb: merită să lupți cu toată lumea pentru cei pe care îi iubești? Sau, uneori, trebuie să-i lași să-și găsească singuri drumul, chiar dacă asta înseamnă să-i vezi suferind? Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu un lucru: nu voi renunța niciodată la ei, oricât de greu ar fi. Voi lupta până la capăt, chiar dacă tot ce am construit riscă să se prăbușească.

Oare cât de departe ai merge ca să-ți protejezi familia? Ce ai fi dispus să pierzi pentru liniștea celor dragi? Poate că, uneori, adevărata putere stă în a nu renunța, chiar și atunci când totul pare pierdut.