Când am auzit o voce străină în monitorul bebelușului: Povestea unei mame din Cluj

— Maria, ai închis ușa de la intrare? — vocea soțului meu, Vlad, răsună din bucătărie, în timp ce eu stăteam pe canapea, cu monitorul bebelușului în mână. Era o seară liniștită de aprilie, iar fetița noastră, Ilinca, dormea deja de o oră. Am dat din cap, deși nu cred că m-a văzut. Eram obosită, cu ochii pe jumătate închiși, dar nu voiam să ratez niciun sunet din camera copilului.

Deodată, monitorul a scos un țiuit scurt, apoi s-a auzit un foșnet, ca și cum cineva ar fi mișcat ceva aproape de microfon. Am tresărit, dar am încercat să mă liniștesc. Poate Ilinca se întorsese pe o parte. Dar apoi, o voce groasă, străină, a șoptit clar: „Nu te teme, sunt aici.” Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Am înghețat, cu ochii fixați pe monitor. Vlad a observat că nu mai respiram aproape și a venit lângă mine.

— Ce s-a întâmplat? — m-a întrebat, luându-mi monitorul din mână. Vocea nu s-a mai auzit, doar bâzâitul static obișnuit. Am alergat amândoi spre camera Ilincăi. Am deschis ușa cu inima bubuindu-mi în piept. Ilinca dormea liniștită, cu ursulețul de pluș strâns la piept. Am verificat fiecare colț al camerei, sub pătuț, după draperii. Nimic. Am încercat să-mi liniștesc gândurile: poate a fost o interferență, poate cineva din bloc are același model de monitor. Dar vocea aceea… era atât de clară, atât de aproape.

Noaptea aceea nu am mai dormit. M-am așezat pe un scaun lângă pătuțul Ilincăi, cu monitorul în mână, ascultând fiecare sunet. Vlad a încercat să mă liniștească, spunând că sigur e o problemă tehnică, dar eu nu puteam să uit acea șoaptă. Dimineața, am sunat la firma care vânduse monitorul. Un tânăr pe nume Radu mi-a explicat că uneori, dacă două dispozitive sunt pe aceeași frecvență, se pot auzi reciproc. Dar nu știa să-mi spună de ce cineva ar vorbi direct în monitorul nostru.

În zilele următoare, am devenit paranoică. Am schimbat parola la Wi-Fi, am pus bandă adezivă pe camerele laptopurilor, am verificat toate ferestrele și ușile de două ori înainte de culcare. Vlad a început să mă privească cu îngrijorare. — Maria, nu poți trăi așa, îi faci rău și Ilincăi. — Dar dacă nu e doar o întâmplare? Dacă cineva chiar ne urmărește? — am izbucnit într-o seară, cu lacrimi în ochi. — Poate monitorul nu e singurul lucru compromis.

Mama mea, Elena, a venit să stea cu noi câteva zile, sperând că mă va ajuta să mă liniștesc. Dar nici prezența ei nu m-a făcut să mă simt în siguranță. Într-o după-amiază, când Ilinca dormea, am auzit din nou acel foșnet în monitor. Am înlemnit. Am pus volumul la maxim. De data asta, vocea era mai slabă, dar tot distinctă: „Nu plânge, micuțo.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am fugit în camera copilului, dar totul era la fel ca înainte. Mama m-a găsit tremurând, cu monitorul strâns la piept. — Maria, trebuie să mergi la poliție, nu poți să stai așa. — Dar ce să le spun? Că aud voci în monitor? O să creadă că am înnebunit.

În acea seară, Vlad a decis să schimbe monitorul cu unul digital, criptat. Am aruncat vechiul aparat la gunoi, dar teama nu a dispărut. Începusem să mă cert cu Vlad din orice. El voia să mergem mai departe, să nu lăsăm frica să ne controleze viața. Eu nu puteam. Mă simțeam vinovată că nu pot să-mi protejez copilul. Într-o noapte, după ce Ilinca s-a trezit plângând, am izbucnit: — Dacă nu pot să o apăr nici măcar în propria casă, ce fel de mamă sunt? Vlad m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Știam că și el se teme, dar nu voia să arate.

Au trecut săptămâni. Încet-încet, am început să mă liniștesc. Dar nu am mai avut niciodată aceeași încredere în siguranța casei noastre. Am devenit mai atentă, mai suspicioasă. Am început să citesc despre cât de ușor pot fi compromise dispozitivele inteligente. Am vorbit cu alte mame la locul de joacă, iar una dintre ele, Ioana, mi-a spus că și ea a pățit ceva asemănător. — Nu ești singura, Maria. Tehnologia ne face viața mai ușoară, dar ne și expune. — Dar de ce nu vorbește nimeni despre asta? — am întrebat-o. — Pentru că ne e rușine să recunoaștem că nu suntem în siguranță nici măcar acasă, mi-a răspuns ea.

Într-o zi, am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Ai grijă la ce lași deschis în casă.” Am simțit din nou acea frică paralizantă. Am mers la poliție, dar nu au putut face mare lucru. Mi-au spus să fiu atentă la securitatea online și să nu răspund la mesaje suspecte. Am simțit că sunt singură în lupta asta. Vlad a încercat să mă convingă să merg la terapie. — Nu ești nebună, Maria, dar nu poți trăi mereu cu frica asta. — Poate ai dreptate, dar cum să uit vocea aceea? Cum să uit sentimentul că cineva, undeva, ne urmărește?

Au trecut luni. Ilinca a crescut, a început să vorbească, să râdă, să exploreze. Dar eu nu am mai fost niciodată aceeași. Am învățat să trăiesc cu frica, să o transform în vigilență. Am devenit mai puternică, dar și mai singură. Prietenii au început să se îndepărteze, obosiți de obsesia mea pentru siguranță. Vlad a rămas lângă mine, dar știu că și el simte povara acestei frici.

Uneori, noaptea, mă uit la Ilinca cum doarme și mă întreb: oare am făcut tot ce puteam? Oare am exagerat? Sau poate, într-o lume în care nici măcar casa nu mai e un refugiu sigur, e normal să fii mereu în gardă? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reacționa dacă ați auzi o voce străină în monitorul copilului vostru?