„Ne-am gândit că măcar familia ne va primi cu o masă decentă. Au ascuns chiar și plăcinta pe care am adus-o în frigider.”

— Eva, ai luat plăcinta din cuptor? am întrebat-o în timp ce închideam portiera mașinii, cu mâinile tremurând ușor de emoție.
— Da, Mihai, am pus-o în cutia aia frumoasă, să nu se răcească. O să le placă, sigur, mi-a răspuns ea, zâmbind cu speranță.

Era o zi de duminică, cu soarele abia ieșit dintre nori, și drumul spre Ploiești părea mai scurt ca niciodată. Nu mai fusesem la verișorii mei, Radu și Mariana, de aproape doi ani. Întotdeauna mi-am imaginat că, indiferent de distanță sau timp, familia rămâne familie. Am sunat cu două zile înainte, să nu-i luăm prin surprindere. Mariana a răspuns sec, dar am pus asta pe seama oboselii. „Sigur, veniți, vă așteptăm”, a zis, fără entuziasm, dar am ignorat tonul. Eva a insistat să facem plăcinta cu mere, rețeta mamei mele, ca să aducem ceva de suflet.

Când am ajuns, am bătut la ușă cu inima strânsă. Radu a deschis, cu ochii lipiți de ecranul telefonului.
— A, ați ajuns. Intrați, a zis, fără să ridice privirea.
Am pășit înăuntru, cu plăcinta în brațe, și am simțit imediat răceala din aer. În sufragerie, Mariana stătea pe canapea, cu o ceașcă de cafea în mână. Nu s-a ridicat să ne întâmpine, doar a dat din cap spre noi.
— Bună, Mariana, am zis, încercând să par vesel. Am adus o plăcintă, poate o gustăm mai târziu.
— Da, pune-o acolo, în bucătărie, a răspuns ea, fără să se uite la noi.

Eva a zâmbit timid și a dus cutia în bucătărie. Am urmat-o, sperând să găsim măcar acolo un semn de ospitalitate. Pe masă, două farfurii goale, o sticlă de apă minerală și un rest de pâine. Nici urmă de miros de mâncare, niciun abur de supă sau friptură, nimic din ce-mi aminteam de mesele în familie.

— Poate încă nu au apucat să pregătească, mi-a șoptit Eva, încercând să mă liniștească.

Ne-am așezat stingheri pe canapea, lângă Mariana, care butona telecomanda. Radu s-a așezat pe un scaun, cu telefonul în mână. Am încercat să deschid o conversație, să povestesc despre serviciu, despre orașul nostru, dar răspunsurile lor erau scurte, aproape monosilabice. Eva a încercat să vorbească despre copii, despre școală, dar Mariana a ridicat din umeri:
— Da, e greu cu școala, ce să-i faci.

După aproape o oră, stomacul meu a început să chiorăie. Eva m-a privit cu subînțeles, iar eu am încercat să nu mă uit la ceas. În copilărie, la orice vizită, masa era deja întinsă, cu sarmale, salată de boeuf, friptură și cozonac. Acum, nici măcar o cafea nu ni s-a oferit.

La un moment dat, Mariana s-a ridicat și a mers în bucătărie. Am auzit ușa frigiderului deschizându-se, apoi închisă la loc. Eva s-a dus după ea, să o ajute, dar s-a întors rapid, cu fața palidă.
— Plăcinta… a băgat-o în frigider, nici nu s-a uitat la ea, mi-a șoptit.

Am simțit cum mă cuprinde o furie mocnită, amestecată cu rușine. Am încercat să glumesc:
— Poate o păstrează pentru mai târziu, să nu se răcească.

Dar în sufletul meu știam că nu era vorba de plăcintă, ci de ceva mult mai adânc. O distanță care crescuse între noi, fără să-mi dau seama. Am încercat să-mi amintesc ultima dată când am vorbit cu adevărat cu Radu. Poate la înmormântarea unchiului, când am stat împreună la masă și am povestit despre vremurile bune. Dar de atunci, telefoanele s-au rărit, mesajele au devenit seci, iar acum, în aceeași cameră, păream niște străini.

După încă o jumătate de oră, Mariana a adus două căni de ceai, fără zahăr, fără nimic lângă. Le-a pus pe masă, fără să spună un cuvânt. Eva a încercat să mulțumească, dar Mariana a ieșit din cameră, lăsându-ne singuri cu Radu, care se uita la știri.

— Mihai, nu te supăra, dar avem niște treburi de rezolvat mai târziu, a zis Radu, fără să mă privească. Poate nu stăm prea mult azi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eva s-a ridicat, și-a luat geanta și mi-a făcut semn să plecăm. Am mers în bucătărie, am deschis frigiderul și am luat plăcinta. Mariana a apărut în ușă, cu o privire rece.
— O luăm cu noi, să nu se strice, am zis, încercând să nu-mi tremure vocea.

Nu a răspuns. Am ieșit pe ușă, cu plăcinta în brațe și cu sufletul gol. În mașină, Eva a început să plângă.
— Nu-mi vine să cred… cum să te porți așa cu familia?

Am condus spre casă în tăcere, cu gândurile răvășite. Mă întrebam unde am greșit, ce s-a rupt între noi. Oare banii, distanța, invidia, sau pur și simplu timpul care ne-a transformat în străini?

Ajunși acasă, am pus plăcinta pe masă și am tăiat două felii. Am mâncat în liniște, cu gustul dulce-amărui al dezamăgirii.

Mă tot întreb: când a devenit familia doar un cuvânt gol? Oare chiar nu mai știm să fim aproape unii de alții, sau pur și simplu nu mai vrem? Voi ați trecut vreodată prin așa ceva?