Nepotica mea se îndepărtează: Frica de favoritism și rupturi de familie

— Ilinca, vino să mănânci, dragă! strig din bucătărie, cu vocea tremurândă de emoție. Dar răspunsul nu vine. Aud doar ușa camerei ei trântindu-se ușor, ca un ecou al distanței care s-a așternut între noi. Mă opresc din amestecat ciorba și mă uit la poza de pe frigider: Ilinca râzând, cu părul prins în două codițe, în brațele mele, la aniversarea ei de șase ani. Acum are șaptesprezece și parcă nu mai e aceeași fată.

Mă așez la masă, cu farfuria neatinsă în față, și încerc să-mi adun gândurile. De când s-a mutat la noi, după ce fiica mea, Mirela, a plecat la muncă în Italia, Ilinca a devenit tot mai retrasă. La început, credeam că e doar dorul de mamă, dar cu timpul am început să simt că e ceva mai adânc.

Într-o seară, când mă pregăteam să-i bat la ușă să-i spun că e gata cina, am auzit-o vorbind la telefon cu voce joasă:
— Nu mai suport aici, Simona. Bunica o iubește mai mult pe sora mea, pe Daria. Mereu îi cumpără dulciuri, îi face pachețel pentru școală, iar pe mine mă ceartă dacă întârzii. Parcă nici nu exist…

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să creadă așa ceva? Am încercat mereu să fiu dreaptă cu amândouă, dar Daria e mai mică, are doar zece ani, și poate că, fără să-mi dau seama, am fost mai protectoare cu ea. Dar Ilinca… Ilinca e sufletul meu, e prima mea nepoată, și am crescut-o ca pe copilul meu.

A doua zi, la micul dejun, am încercat să deschid subiectul:
— Ilinca, știi că te iubesc, nu?
Ea a ridicat din umeri, fără să mă privească.
— Dacă zici tu…
— Ce s-a întâmplat, mamă? De ce crezi că nu te iubesc la fel ca pe Daria?
— Nu contează, bunico. Oricum nu o să înțelegi.

Am rămas cu ochii în ceașca de cafea, simțind că pierd ceva ce nu mai pot recupera. Seara, când a venit fiul meu, Sorin, acasă, i-am povestit totul. El a oftat și a spus:
— Mama, poate că ai fost prea dură cu Ilinca. Știi cum e la vârsta asta, totul li se pare nedrept. Dar poate ar trebui să vorbești cu Mirela, să-i spui ce se întâmplă.

Am sunat-o pe Mirela, dar ea era mereu grăbită, mereu obosită. „Lasă, mamă, că o să-i treacă. E adolescentă, așa sunt toți la vârsta asta.” Dar eu simțeam că nu e doar atât. Începuse să lipsească de la școală, să se întoarcă târziu acasă, iar într-o zi am găsit în camera ei un bilet de la diriginte: „Ilinca nu a venit la ore de două săptămâni.”

Am încercat să vorbesc cu ea, dar de fiecare dată mă respingea:
— Nu mă mai controla, bunico! Nu sunt copilul tău!

M-am simțit neputincioasă. Daria, în schimb, venea mereu la mine, îmi povestea despre școală, despre prietenele ei, și mă îmbrățișa înainte de culcare. Poate că, fără să vreau, am început să mă refugiez în dragostea Dariei, să-mi alin dorul de apropiere. Dar Ilinca… Ilinca se îndepărta tot mai mult.

Într-o seară, am găsit-o plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:
— Ilinca, pot să intru?
— Lasă-mă în pace!
— Te rog, mamă, vreau doar să vorbim.
— Nu vreau să vorbesc cu tine! Nu înțelegi că nu mă simt acasă aici?

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe hol și am început să plâng în tăcere. Sorin m-a găsit acolo și m-a luat în brațe:
— Mama, nu e vina ta. Dar poate că Ilinca are nevoie de altceva. Poate ar trebui să vorbim cu Mirela să vină acasă, măcar pentru o vreme.

Dar Mirela nu putea. Avea rate de plătit, chirie, și spunea mereu că „acolo e viitorul nostru”. Între timp, Ilinca a început să se vadă cu un băiat mai mare, Rareș, despre care nu știam nimic. Într-o noapte, nu s-a mai întors acasă. Am sunat la poliție, am sunat la prietenele ei, am mers pe la vecini. După două zile, s-a întors, cu ochii umflați de plâns și hainele murdare.

— Unde ai fost, Ilinca? Am fost moartă de grijă!
— Nu-ți pasă de mine! Dacă ți-ar păsa, ai vedea că nu sunt bine!

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins. Atunci am simțit că nu mai pot. Am sunat-o din nou pe Mirela și i-am spus:
— Dacă nu vii acasă, o pierdem pe Ilinca. Nu mai pot singură. Nu mai pot să văd cum se rupe sufletul meu în fiecare zi.

Mirela a venit după două săptămâni. Între timp, Ilinca nu mai vorbea cu nimeni. Când a intrat pe ușă, Mirela a îmbrățișat-o, dar Ilinca a rămas rigidă. Au stat de vorbă ore întregi, iar eu am ascultat din camera alăturată. Am auzit-o pe Ilinca spunând printre lacrimi:
— Nu mă simt iubită aici. Parcă nu sunt destul de bună pentru nimeni.

Mirela a venit la mine, cu ochii roșii:
— Mamă, trebuie să facem ceva. Poate că ar fi mai bine să o iau cu mine, chiar dacă nu am condiții. Nu vreau să o pierd.

Am simțit că mi se rupe inima. Să o las să plece? Să o las să se îndepărteze și mai mult? Dar dacă rămâne, nu face decât să sufere. În noaptea aceea, nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pozele cu ele mici, am încercat să-mi amintesc unde am greșit. Poate că am fost prea aspră, poate că nu am știut să-i arăt dragostea așa cum avea nevoie.

A doua zi, am chemat-o pe Ilinca la o plimbare. Am mers pe aleea unde obișnuiam să-i duc la joacă. Am stat pe o bancă și am încercat să-i spun tot ce simt:
— Ilinca, știu că am greșit. Poate că nu am știut să-ți arăt cât de mult te iubesc. Dar te rog, nu mă lăsa să te pierd. Spune-mi ce pot face să fie mai bine.

Ea s-a uitat la mine, cu ochii plini de lacrimi:
— Vreau doar să mă asculți. Să nu mă compari cu Daria. Să mă vezi pe mine, nu doar pe sora mea.

Am promis că voi încerca. Dar știu că drumul spre vindecare e lung. Mirela a decis să o ia pe Ilinca cu ea, măcar pentru o vreme. Daria a plâns când a aflat, iar eu am rămas cu un gol în suflet. Poate că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Acum, în fiecare seară, mă uit la poza de pe frigider și mă întreb: oare dragostea noastră poate vindeca rănile pe care tot noi le-am făcut? Oare e prea târziu să reparăm ce s-a rupt? Voi ce ați face în locul meu?