Am ezitat să spun nu când verișoara mea mi-a cerut cartea preferată: Cum am recuperat-o

— Nu pot să cred că ai chiar tu ediția asta veche din „Enigma Otiliei”! Victoria aproape că a sărit de pe scaun când a văzut coperta, în timp ce toți ceilalți se certau pe cine să taie friptura de miel. Eu, cu cartea strânsă la piept, am zâmbit timid, încercând să nu atrag atenția. Nu o cunoșteam prea bine pe Victoria, era verișoara bunicii mele, o prezență rară la mesele de sărbătoare, mereu cu povești despre București și viața ei agitată. Dar cartea asta… era comoara mea, moștenită de la tata, cu pagini îngălbenite și colțuri îndoite de atâtea recitiri.

— Mi-o împrumuți și mie? Promit că o aduc înapoi la următoarea întâlnire! a zis ea, cu ochii mari și sinceri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată lumea s-a uitat la mine, de parcă așteptau să fiu generoasă. Am dat din cap, deși în mintea mea urlam „nu!”. Dar nu am avut curajul să spun asta cu voce tare. Am zâmbit forțat și i-am întins cartea, încercând să nu mă gândesc la cât de mult o să-mi lipsească.

Zilele au trecut, apoi săptămânile. Mă tot gândeam la carte, la mirosul ei, la notițele scrise de tata pe margine. Îmi era dor să o răsfoiesc, să mă pierd în povestea Otiliei, să simt că tata e încă lângă mine. Dar nu aveam curaj să o sun pe Victoria. Ce să-i spun? Că nu pot trăi fără o carte? Că am nevoie de ea mai mult decât de orice altceva?

Mama a observat că sunt abătută.

— Ce ai, Ilinca? Nu te mai văd citind deloc. S-a întâmplat ceva?

Am dat din umeri, dar până la urmă i-am spus. Mama a oftat și mi-a zis:

— Trebuie să înveți să spui ce simți. Cartea aia e importantă pentru tine. Nu e nimic rușinos să o ceri înapoi.

Dar eu tot nu puteam. Mă simțeam mică, neînsemnată, de parcă orice dorință a mea era prea mult. Într-o seară, am visat că tata mă certa blând:

— Ilinca, nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce iubești. Nici măcar din politețe.

A doua zi, mi-am făcut curaj. Am sunat-o pe Victoria. Vocea ei era veselă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Vai, Ilinca, ce surpriză! Ce mai faci?

— Bună, Victoria. Uite, voiam să te întreb dacă ai terminat cartea… mi-e tare dor de ea, e foarte importantă pentru mine.

A fost o pauză. Am simțit cum îmi tremură mâinile.

— Of, să știi că am uitat complet! E la mine pe noptieră, nici nu am apucat să o citesc. Îți promit că ți-o aduc săptămâna viitoare, la ziua lui bunica.

Am răsuflat ușurată, dar totuși ceva mă rodea. Dacă nu o aduce? Dacă o uită din nou? Dacă se supără că am insistat?

Ziua bunicii a venit cu agitație, râsete și miros de cozonac. Victoria a apărut târziu, cu un buchet de flori și… fără carte. Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Am încercat să mă apropii de ea, dar era mereu înconjurată de rude, povestind despre serviciu, despre cât de greu e să găsești timp pentru lectură.

La un moment dat, am prins-o singură în bucătărie, lângă chiuvetă.

— Victoria, scuză-mă că insist, dar chiar aș avea nevoie de cartea aia. E de la tata și…

M-a privit surprinsă, apoi a zâmbit.

— Vai, Ilinca, nu mi-am dat seama că e atât de importantă pentru tine! Îmi pare rău, chiar nu am vrut să te supăr. Uite, vin mâine la tine și ți-o aduc personal.

Nu am dormit toată noaptea, gândindu-mă dacă să o cred sau nu. Dimineața, la ora 10 fix, Victoria a sunat la ușă. Ținea cartea în mână, împachetată într-o pungă de hârtie, cu un bilet:

„Iartă-mă că am ținut-o atât. Sper să nu te superi pe mine. Poate data viitoare citim împreună.”

Am luat cartea cu mâinile tremurânde, am simțit mirosul vechi, am atins notițele tatei. Am plâns de ușurare, de bucurie, de dor. Victoria m-a îmbrățișat stângaci, apoi a plecat.

În seara aceea, am stat cu cartea în brațe și m-am gândit cât de greu mi-a fost să cer ceva ce era al meu. De ce ne e atât de teamă să spunem ce simțim, mai ales în fața familiei? Oare câți dintre noi am pierdut lucruri dragi doar pentru că am ezitat să spunem „nu” sau „am nevoie de asta”? Poate că uneori curajul nu înseamnă să faci gesturi mari, ci doar să-ți aperi micile bucurii. Voi ați trecut vreodată printr-o situație asemănătoare? Ce ați fi făcut în locul meu?