„Îmi pare rău, Elena. Așteptam pe altcineva”: Carolina Încă Speră că Copiii Ei o Vor Vizita

Carolina și cu mine suntem vecine de când îmi amintesc. Prietenia noastră a înflorit peste cești de cafea împărtășite și lungi conversații pe veranda ei. Carolina este o femeie puternică, crescând trei copii—Andrei, Mihai și Ana—complet singură după ce soțul ei a plecat când copiii erau încă mici. Nu s-a recăsătorit niciodată, alegând în schimb să-și dedice viața copiilor ei.

Casa Carolinei este una primitoare, cu două etaje, cu un gard alb și o grădină pe care o îngrijește cu meticulozitate. În ciuda căldurii casei sale, adesea se simte goală. Copiii ei au crescut și s-au mutat în diferite părți ale țării. Andrei este în București, Mihai în Cluj, iar Ana în Timișoara. Au propriile lor vieți, cariere și familii acum, iar vizitele lor la Carolina au devenit din ce în ce mai rare.

Într-o după-amiază răcoroasă de toamnă, am decis să o vizitez pe Carolina. Am bătut la ușă, iar ea m-a întâmpinat cu un zâmbet cald, deși am putut vedea tristețea în ochii ei. „Îmi pare rău, Elena. Așteptam pe altcineva,” a spus ea, cu o voce plină de dezamăgire.

Știam pe cine spera să vadă. Carolina aștepta cu nerăbdare o vizită de la copiii ei. Mi-a menționat de mai multe ori în ultimele săptămâni, entuziasmul ei fiind palpabil. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, speranța ei începea să se stingă.

Ne-am așezat în sufrageria ei, sorbind ceai și discutând despre lucruri banale. Ochii Carolinei se îndreptau ocazional către fotografiile de familie de pe șemineu. Poze cu copiii ei ca bebeluși, copii mici și adolescenți. Existau și poze cu ei ca adulți, dar acelea erau mai puține și mai rare.

„Crezi că vor veni de Ziua Recunoștinței?” a întrebat Carolina, cu o voce abia șoptită.

Voiam să o reasigur, să-i spun că, desigur, vor veni. Dar știam mai bine. Andrei mă sunase cu câteva zile în urmă, rugându-mă să o verific pe mama lui. Era copleșit de muncă și nu putea veni. Mihai avea o călătorie de afaceri, iar Ana tocmai născuse și nu putea călători.

„Sper,” am spus, nevrând să-i distrug complet speranțele.

Zilele s-au transformat în săptămâni, și Ziua Recunoștinței a venit și a trecut. Copiii Carolinei nu au venit. Ea a petrecut sărbătoarea singură, în ciuda invitației mele de a se alătura familiei mele. A insistat că este bine, dar știam mai bine.

Crăciunul se apropia, iar speranța Carolinei a fost reaprinsă. Și-a decorat casa cu luminițe sclipitoare și un brad frumos. A copt prăjituri și a pregătit un festin, în caz că copiii ei decideau să o surprindă.

Dar Crăciunul a venit și a trecut, și din nou, Carolina a fost singură. Am vizitat-o a doua zi, aducându-i câteva resturi de la sărbătoarea familiei mele. Ea a zâmbit și mi-a mulțumit, dar am putut vedea durerea în ochii ei.

„Nu înțeleg, Elena. Le-am dat totul. Am sacrificat atât de mult pentru ei. De ce nu vin?” a întrebat ea, cu lacrimi curgându-i pe față.

Nu aveam un răspuns. Puteam doar să-i țin mâna și să-i ofer sprijinul meu.

Pe măsură ce anii au trecut, speranța Carolinei nu s-a stins complet, dar s-a diminuat. Copiii ei au continuat să-și trăiască viețile, prea ocupați pentru a-și vizita mama. Sănătatea Carolinei a început să se deterioreze, și a petrecut mai mult timp în pat, spiritul ei vibrant de odinioară dispărând treptat.

Într-o dimineață rece de iarnă, am găsit-o pe Carolina în patul ei, cu o expresie pașnică pe față. Murise în somn, singură în casa ei. Copiii ei au venit la înmormântare, plini de regret și durere pentru timpul pierdut.

Povestea Carolinei este un memento emoționant al sacrificiilor pe care părinții le fac pentru copiii lor și importanța de a prețui timpul pe care îl avem cu cei dragi. Este o poveste despre dragoste, pierdere și speranța durabilă a unei mame care nu a încetat niciodată să aștepte ca copiii ei să vină acasă.