După 60 de ani: Cele 10 lucruri la care am renunțat și regretele care m-au urmărit

„Nu mai are rost, Maria, nu vezi că nu te mai caută nimeni?” vocea lui Ion răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el, bărbatul cu care am împărțit 40 de ani de viață, și simt cum mă apasă cuvintele lui. E luni, iar eu am 62 de ani. De două zile mă tot gândesc la lista aceea mentală cu lucrurile la care am renunțat după ce am trecut de 60. Nu am făcut-o dintr-o dată, ci încet, ca și cum aș fi lăsat câte o parte din mine pe marginea drumului, sperând că mă voi simți mai ușoară. Dar nu m-am simțit. M-am simțit mai goală.

Primul lucru la care am renunțat a fost munca. Am ieșit la pensie la 61 de ani, după ce am predat matematică la școala din sat aproape toată viața. „E timpul să te odihnești, mamă”, mi-a spus fiica mea, Alina, la telefon. Dar odată cu ultima oră predată, am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Nu mai aveam pentru cine să mă trezesc dimineața, nu mai aveam cui să-i explic de ce x plus y e egal cu z. Mă uitam la ceas și nu mai știam ce să fac cu timpul. Ion era mereu ocupat cu grădina, iar eu mă simțeam ca o piesă de mobilier uitată într-un colț.

Al doilea lucru la care am renunțat a fost prietenia cu Viorica. Ne certasem dintr-o prostie, o bârfă spusă la nervi, și am lăsat orgoliul să ne despartă. „Lasă, dacă nu mă sună ea, nici eu nu o mai caut”, mi-am spus. Au trecut doi ani de atunci și nu a mai sunat nimeni. Mă uit la telefon și încă sper să văd numărul ei pe ecran. Dar nu sună.

Am renunțat și la citit. Cărțile care îmi umpleau serile au rămas prăfuite pe raft. „Ce rost are să mai citesc, când nu mai am cu cine să discut despre ele?”, m-am întrebat într-o seară. Ion nu citește, Alina e mereu ocupată, iar nepoții nu mă vizitează decât de sărbători. Am simțit cum mintea mi se lenevește, cum gândurile devin tot mai încețoșate.

Al patrulea lucru la care am renunțat a fost grija de mine. Nu mai merg la coafor, nu mai port hainele frumoase pe care le păstram pentru „ocazii speciale”. „La ce bun, Maria? Cine să te vadă?”, îmi spuneam în oglindă. Dar într-o zi, m-am privit și nu m-am mai recunoscut. Parcă nu mai eram eu, ci o bătrână tristă, cu părul nespălat și ochii stinși.

Am renunțat la visuri. Îmi doream să călătoresc, să văd marea, să merg la teatru în București. Dar Ion nu a vrut niciodată, iar eu am renunțat să mai insist. „Suntem prea bătrâni pentru prostii din astea”, mi-a spus el. Și am crezut. Acum, când văd poze cu marea pe internet, mă doare sufletul. Nu am văzut niciodată valurile, nu am simțit nisipul sub tălpi.

Al șaselea lucru la care am renunțat a fost să mai sper că relația cu Alina se va îmbunătăți. E mereu grăbită, mereu cu gândul la serviciu și la copiii ei. „Mamă, nu am timp acum, te sun eu mai târziu”, îmi spune de fiecare dată. Dar acel „mai târziu” nu mai vine. Am încetat să o mai sun, să o mai întreb de sănătate, să îi mai spun că mi-e dor de ea. Am renunțat la speranță.

Am renunțat la a mai găti cu drag. Odată găteam pentru toată familia, de sărbători era casa plină, mirosea a cozonac și râsete. Acum, gătesc doar pentru mine și Ion, și de cele mai multe ori mâncăm în tăcere. „Nu mai are gust nimic”, mi-a spus el într-o zi. Și avea dreptate. Nici viața nu mai are gust.

Al optulea lucru la care am renunțat a fost să mai cred că pot schimba ceva. Mă uit la televizor, văd știrile, aud de pensii mici, de spitale pline, de bătrâni uitați. Mă simt una dintre ei. Am încercat să mă implic, să merg la adunările de la primărie, dar nimeni nu mă ascultă. „Ce mai vrei și tu, tanti Maria?”, mi-a spus primarul într-o zi. Am plecat cu capul plecat și nu m-am mai întors.

Am renunțat la credință. Mergeam la biserică în fiecare duminică, aprindeam lumânări pentru cei dragi. Dar într-o zi, preotul a spus că bătrânii sunt o povară pentru societate. M-am simțit lovită. Am plecat și nu m-am mai întors. Acum, mă rog doar în gând, dar nu mai simt nicio alinare.

Al zecelea lucru la care am renunțat a fost să mai iubesc. Pe Ion îl iubisem cândva, dar acum suntem doar doi străini sub același acoperiș. Ne certăm din orice, nu ne mai spunem nimic frumos. „Așa e la bătrânețe”, îmi spun vecinele. Dar eu nu cred că așa ar trebui să fie.

Într-o seară, am adunat curaj și i-am spus lui Ion: „Ți-e dor de ceva, Ion? Ți-e dor de cine ai fost?” S-a uitat la mine lung, cu ochii umezi. „Mi-e dor de tine, Maria. De tine, cea care râdea și visa.” Am plâns amândoi, în tăcere. Poate că nu e prea târziu să recuperez ceva din ce am pierdut.

Mă întreb acum, după toate aceste renunțări: merită să ne lăsăm viața să treacă pe lângă noi, doar pentru că am îmbătrânit? Sau ar trebui să luptăm, să iubim, să visăm, chiar și atunci când pare că nu mai are rost? Voi la ce ați renunțat și ce regretați cel mai mult?