Dacă mâine nu găsesc banii, totul se sfârșește – Povestea mea, Eszter

— Eszter, nu mai pot. Ori faci rost de bani până mâine, ori… ori ne oprim aici, a spus Gabi, privindu-mă cu ochii aceia reci, pe care nu-i mai văzusem niciodată la el. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Nu-mi venea să cred că omul cu care visam să-mi petrec viața, cel care-mi promisese că vom trece împreună peste orice, ajunsese să-mi pună un astfel de ultimatum.

— Gabi, nu e atât de simplu. Știi că nu am de unde să scot suma asta peste noapte. Am încercat tot ce-am putut, am vorbit cu mama, cu tata, cu Irina… Nimeni nu are, toți sunt la limită.

El a oftat, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră. — Nu mă interesează, Eszter! Dacă nu plătim rata la apartament, ne dau afară. Eu nu mai pot să mă împrumut la nimeni. Tu mereu găsești scuze, dar niciodată soluții!

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am ridicat și eu, încercând să-mi păstrez calmul. — Gabi, nu e corect. Și eu muncesc, și eu trag cât pot. Dar nu pot să inventez bani.

— Atunci poate ar trebui să te gândești ce e mai important pentru tine: mândria sau relația noastră, a spus el, cu vocea tăioasă.

A ieșit trântind ușa, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am rămas nemișcată minute în șir, ascultând liniștea grea care s-a așternut peste apartament. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote, simțind cum totul se destramă în jurul meu.

Nu era prima dată când Gabi mă presa cu banii. De când și-a pierdut jobul la firmă, totul s-a schimbat între noi. Era mereu nervos, mereu nemulțumit, iar eu încercam să țin totul pe umeri: facturi, rate, mâncare. Mama îmi spunea mereu să am grijă, să nu mă las călcată în picioare, dar eu îl iubeam și credeam că va trece și asta.

În seara aceea, după ce am rămas singură, am început să sun pe toată lumea. Am vorbit cu Irina, cea mai bună prietenă a mea, care mi-a spus, cu voce joasă: — Eszter, nu mai pot să te ajut. Și eu am datorii, abia mă descurc. Dar, te rog, nu te umili pentru el. Dacă te iubește, nu te-ar pune să alegi între bani și relație.

Am închis telefonul și am privit tavanul. Oare chiar atât de puțin valorez pentru el? Oare chiar atât de mult valorează banii pentru Gabi? Am încercat să dorm, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu cumva am fost prea slabă, prea dispusă să cedez de fiecare dată când apărea o problemă.

Dimineața m-a găsit cu ochii umflați de plâns. Am plecat la muncă, la supermarketul din colț, unde lucrez ca vânzătoare. Toată ziua am fost absentă, am greșit la casă, am uitat să dau restul, iar șefa m-a certat. — Eszter, dacă nu te aduni, o să trebuiască să găsim pe altcineva.

La prânz, am primit un mesaj de la Gabi: „Ai făcut rost de bani?” Am simțit cum mi se strânge inima. Nu i-am răspuns. Am ieșit afară, am tras aer în piept și am început să plâng din nou, de data asta în fața supermarketului, fără să-mi pese cine mă vede.

După program, am mers la mama. Ea m-a privit cu ochii ei blânzi, dar obosiți. — Draga mea, nu mai am ce să-ți dau. Știi că și noi avem rate, și tata e bolnav. Dar, Eszter, nu-ți vinde sufletul pentru un om care nu te respectă.

Am plecat de la ea cu sufletul și mai greu. Pe drum, am trecut pe lângă o casă de amanet. M-am oprit, m-am uitat la inelul de logodnă de pe deget și am intrat. — Cât îmi dați pe el? am întrebat, cu voce tremurândă. Bătrânul de la tejghea s-a uitat la mine, apoi la inel. — Nu face mare lucru, domnișoară. Dar pot să vă dau ceva, dacă aveți nevoie urgentă.

Am ieșit de acolo cu câteva sute de lei, mult sub cât aveam nevoie. M-am simțit murdară, trădată, ca și cum aș fi renunțat la o parte din mine. Am ajuns acasă și i-am pus banii pe masă lui Gabi. — Atât am putut. Restul… nu am de unde.

El a luat banii, i-a numărat și a dat din cap. — Nu ajunge. Ți-am spus că dacă nu faci rost de tot, nu are rost să mai continuăm.

— Gabi, tu mă mai iubești? am întrebat, cu voce stinsă.

El a ridicat din umeri. — Nu știu. Poate că nu. Poate că nu mai pot să te văd așa, mereu slabă, mereu fără soluții.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi. Am luat geanta și am ieșit din casă, fără să mă uit înapoi. Am mers pe jos ore întregi, fără țintă, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam golită, trădată, dar și ușurată, într-un fel ciudat. Poate că era timpul să mă pun pe mine pe primul loc, să nu mai accept să fiu șantajată cu bani, cu iubire condiționată.

În seara aceea, am dormit la Irina. Am plâns împreună, am vorbit despre tot ce s-a întâmplat, iar ea mi-a spus: — Eszter, meriți mai mult. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi că nu valorezi nimic fără bani.

Acum, după câteva zile, încă mă doare, dar simt că am făcut ce trebuia. Poate că nu am bani, poate că nu mai am logodnic, dar am rămas cu demnitatea mea. Și mă întreb: oare câți dintre noi acceptăm să fim umiliți, doar de frica singurătății sau a lipsurilor? Oare chiar totul se reduce la bani, sau mai există și altceva care contează cu adevărat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi sacrificat totul pentru o relație care vă cere să vă pierdeți pe voi înșivă?