O inimă de mamă frântă: Lupta mea și trădarea neintenționată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe tata cum vine și pleacă, de parcă noi nu contăm!
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul de la supa de pui se ridica leneș spre tavan. Vlad, fratele ei mai mare, stătea cu ochii în farfurie, jucându-se absent cu lingura. Eu, Lidia, mă sprijineam de chiuvetă, încercând să-mi ascund lacrimile. Era o seară de iarnă, iar vântul bătea cu putere în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Militari.

Divorțul de Mihai fusese ca o rană deschisă, care nu se mai vindeca. El plecase cu altă femeie, iar eu rămăsesem să adun cioburile unei familii destrămate. Încercam să fiu tare pentru copii, dar uneori simțeam că mă prăbușesc sub greutatea zilelor.

— Ana, știu că e greu, dar trebuie să fim uniți. Tata vă iubește, chiar dacă nu mai locuiește cu noi, am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Nu mă interesează! Dacă ne iubea, nu ne lăsa! a izbucnit ea, trântind lingura pe masă.

Vlad ridică privirea spre mine, ochii lui căprui plini de întrebări.

— Mamă, de ce nu ne putem întoarce la casa veche? De ce trebuie să stăm aici, unde totul e strâmt și rece?

Îmi mușcam buza, căutând răspunsuri. Casa veche rămăsese la Mihai, iar eu, cu salariul meu de asistentă medicală, abia reușeam să plătesc chiria și să pun mâncare pe masă.

— Pentru că aici suntem împreună, Vlad. Asta contează cel mai mult, am spus, dar vocea mi-a tremurat.

În acea noapte, după ce copiii au adormit, am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu am putut salva căsnicia, pentru că nu le pot oferi copiilor o viață mai bună, pentru că uneori mă simțeam atât de obosită încât nu mai aveam putere să zâmbesc.

A doua zi, la școală, Ana a avut o criză de nervi. Diriginta m-a sunat:

— Doamnă Popescu, Ana a țipat la colegi și a spart un creion. E foarte agitată. Poate ar trebui să vorbim.

Am mers la școală cu inima strânsă. Ana stătea pe o bancă, cu ochii roșii de plâns. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Iartă-mă, mami, a șoptit ea. Nu știu ce-i cu mine.

— Știu, iubita mea. Și mie mi-e greu. Dar trebuie să fim tari, pentru noi.

În drum spre casă, Ana m-a întrebat:

— Tu îl mai iubești pe tata?

M-am oprit, simțind cum mă strânge ceva în piept.

— Nu mai contează ce simt eu. Contează să vă fie vouă bine.

Dar adevărul era că rana nu se închisese. Seara, când Mihai a venit să-i vadă pe copii, am simțit cum mă înăbușă furia. El părea relaxat, cu hainele lui scumpe și zâmbetul fals.

— Ce faci, Lidia? Cum merge la spital?

— Bine, Mihai. Ne descurcăm, am răspuns sec.

— Am adus niște dulciuri pentru copii.

Ana s-a uitat la el cu răceală. Vlad a luat pachetul, dar nu a spus nimic.

— Mihai, poate ar trebui să petreci mai mult timp cu ei. Ana are nevoie de tine, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Lidia, știi că am un program încărcat. Fac tot ce pot.

— Nu e de ajuns, Mihai! Nu poți să apari o dată pe săptămână și să crezi că ai rezolvat totul!

El a oftat, s-a uitat la ceas și a plecat. Ușa s-a trântit, iar liniștea care a urmat a fost apăsătoare.

În săptămânile ce au urmat, Ana a devenit tot mai retrasă. Vlad a început să lipsească de la școală, spunând că îl doare burta. Am primit un telefon de la directoare:

— Doamnă Popescu, Vlad nu a venit la ore de trei zile. S-a întâmplat ceva?

Am simțit cum mă prăbușesc. M-am dus acasă și l-am găsit pe Vlad în pat, cu ochii în tavan.

— Vlad, de ce nu ai mers la școală?

— Nu mai vreau, mamă. Toți râd de mine că nu mai am tată acasă.

M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Vlad, nu e vina ta. Nici a mea. Uneori, oamenii mari fac greșeli. Dar noi trebuie să mergem mai departe.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am primit un mesaj de la Mihai: „Vreau să vorbim. E important.”

Ne-am întâlnit la o cafenea. El părea nervos.

— Lidia, vreau să iau copiii la mine două săptămâni. Eu și Irina vrem să mergem cu ei la munte.

Am simțit cum mi se taie respirația. Irina era noua lui iubită.

— Nu cred că e o idee bună. Ana abia se obișnuiește cu situația.

— Lidia, nu poți să-i ții departe de mine. Sunt și copiii mei!

Am cedat, de teamă să nu-i pierd de tot. Când i-am văzut pe Vlad și Ana urcând în mașina lui Mihai, cu bagajele făcute, am simțit că mi se rupe inima.

Două săptămâni am stat singură, cu telefonul în mână, așteptând vești. Când s-au întors, Ana era distantă, iar Vlad nu mai voia să vorbească cu mine.

— Ce s-a întâmplat, Vlad?

— Nimic, mamă.

— Ana, te rog, spune-mi!

— E mai bine la tata. Irina e drăguță. Au o casă mare, mergem la piscină…

Am simțit că tot ce am construit se năruie. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit lăsându-i să plece. Dacă nu cumva, din dorința de a le face bine, i-am pierdut.

Într-o noapte, Ana a venit la mine în pat și m-a îmbrățișat.

— Mamă, nu te supăra. Și la tine e bine. Dar mi-e dor de cum era înainte.

Am plâns amândouă, în liniștea camerei.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare am făcut ce trebuia? Oare dragostea mea a fost suficientă? Sau, fără să vreau, i-am trădat, încercând să-i protejez?