Mica mea Ilinca în Rochia de Catifea: Sunt cu Adevărat o Mamă Rea?

— Nu vezi că râd copiii de ea? Ce nevoie are Ilinca de rochia aia de catifea, Sorina?
Vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mă uit la ea, cu mâinile încrucișate pe piept, și simt cum mi se strânge inima. Ilinca, fetița mea de șapte ani, tocmai a intrat pe ușă, cu obrajii roșii de frig și ochii mari, albaștri, plini de întrebări. Rochia vișinie, cu fundă la spate, îi atârnă puțin prea lungă, dar îi luminează chipul.

— Mamă, de ce nu pot să port și eu trening ca ceilalți copii?

Înghit în sec. Nu știu ce să-i răspund. Îmi amintesc de copilăria mea, de hainele vechi, peticite, de râsetele colegilor când veneam la școală cu pantofii crăpați. Am jurat atunci că, dacă voi avea vreodată un copil, nu va simți niciodată rușinea pe care am simțit-o eu.

— Pentru că tu ești specială, Ilinca. Și pentru că meriți tot ce e mai bun, îi spun, încercând să zâmbesc.

Mama oftează și dă din cap, dezaprobator.

— Nu hainele o fac specială, Sorina. O să ajungă să creadă că doar cu rochii scumpe e cineva.

Nu răspund. Mă doare să recunosc că poate are dreptate. Dar cum să-i explic că, pentru mine, fiecare nasture, fiecare fir de catifea e o promisiune că Ilinca nu va fi niciodată „fata săracă” din clasă?

Seara, când Ilinca adoarme, mă așez lângă ea și îi mângâi părul. Mă uit la raftul cu rochițe, la pantofii lăcuiți, la ursulețul cu fundă roz. Îmi amintesc de discuțiile cu soțul meu, Radu, care mă ceartă mereu că „arunc banii pe prostii”.

— Sorina, nu suntem la oraș! Aici lumea vorbește, nu vezi?

— Și ce dacă vorbește? Să vorbească! Eu nu vreau ca Ilinca să simtă vreodată că nu e destul de bună!

— Dar nu vezi că tocmai asta faci? O faci să se simtă diferită, și nu în sensul bun!

Mă doare să aud asta. Dar nu pot să mă opresc. În fiecare lună, când primesc salariul de la brutărie, primul drum îl fac la magazinul din oraș. Caut cele mai frumoase haine, cele mai fine materiale. Vânzătoarea, doamna Lăcrămioara, mă privește cu milă.

— Sorina, iar pentru Ilinca? Nu vrei să-i iei și ceva mai simplu, să nu iasă în evidență?

— Nu, vreau să fie cea mai frumoasă.

Într-o zi, când o iau pe Ilinca de la școală, o găsesc plângând pe banca din curte. Colegii râd de ea, îi spun „Prințesa Catifea”. Îmi simt obrajii arzând de furie și rușine.

— Nu mai vreau rochii, mami! Vreau să fiu ca ceilalți!

Mă uit la ea și simt că mi se rupe sufletul. Am greșit? Am vrut să o protejez, dar poate am făcut-o să sufere și mai mult.

Ajungem acasă și Radu mă privește cu reproș.

— Ți-am spus! Copiii pot fi răi. Las-o să fie copil, nu păpușă!

Nu dorm toată noaptea. Mă gândesc la copilăria mea, la dorința de a fi acceptată, la promisiunea făcută mie însămi. Dar poate că am confundat iubirea cu dorința de a compensa propriile mele lipsuri.

A doua zi, îi dau Ilincăi un trening simplu, albastru, și o privesc cum pleacă la școală, cu pași mici, dar hotărâți. Când se întoarce, e zâmbitoare.

— Azi am jucat elasticul cu fetele. M-au lăsat și pe mine!

Simt lacrimi în ochi. Poate că, uneori, dragostea înseamnă să lași copilul să fie el însuși, nu să-l faci să trăiască visurile tale neîmplinite.

Seara, mama vine la mine și mă ia în brațe.

— Ești o mamă bună, Sorina. Dar uneori, trebuie să-i lași să-și găsească singuri drumul.

Mă uit la Ilinca, care desenează la masă, și mă întreb: Oare cât de mult din ceea ce facem pentru copiii noștri e pentru ei și cât e, de fapt, pentru noi? Voi ce credeți? Unde se oprește iubirea și începe egoismul?