„Nu te grăbi cu nunta, Irina!” – Fuga unei mirese din lanțurile unei alte familii

— O să vii, nu-i așa? mă întreba mama, ținând cu disperare mâinile la piept, cum numai ea știa, când era neliniștită. Stăteam în camera mea de copil, cu rochia albă atârnată pe umeraș, șifonată la marginea patului. Priveam pe fereastră spre ulița plină de colb, spre cireșul din curte, încercând să scap măcar cu privirea din atmosfera sufocantă a casei. Mi-era greu să respir, nu de la căldură, ci de la toate cuvintele nespuse.

— O să vin, mamă, dar dacă nu… terminam fraza în gând. Dacă nu vreau asta? Dar cine m-ar fi ascultat?

Tot ce trebuia să fie despre mine, despre noi, se transformase într-un circ condus de familia lui Radu. „Rochia nu e potrivită, vei avea pe cap diadema noastră, transmisă din generație în generație!” Bombonica, soacra mea, nu voia să audă de alegerea mea. „Invitații sunt ai noștri, rudele noastre îți garantează noroc.” „Fotograful îl știm noi! Să nu bagi tu altul!”. Radu nu zicea nimic. Stătea între două lumi, încercând să mă mângâie pe umăr și, totodată, să nu-și supere părinții.

În ultima săptămână, Radu aproape că nu mă mai suna. Orice discuție sfârșea cu: „Știi ce zice mama…” sau „Nu putem să o supărăm pe mama…”, de parcă el era doar o umbră a bărbatului pe care îl iubisem cândva. Prietena mea, Elena, m-a tras deoparte în ajun:

— Irina, mi-e frică de ce faci. Ești sigură că asta vrei? Ai dispărut de câteva luni. Unde ești tu?

— Nici eu nu mai știu unde sunt, Elena. Uneori mă regăsesc privindu-mă în oglindă și întrebând: „Ce naiba faci?”

— Atunci nu intra cu capul înainte doar ca să-i faci pe plac altora!

Seara, la cina de acasă, tata și mama evitau să mă întrebe ce simt. Fiecare mesteca într-o tăcere apăsătoare cartofii prăjiți. Tata, pălăria în poală, spunea uneori doar atât:

— Să nu-ți fie rușine dacă nu poți, Irina. Mai bine o mirasă fără nuntă, decât o mamă nefericită, ascunzând lacrimi la bucătărie.

Noaptea, nu puteam dormi. Mă gândeam: dacă voi intra în biserică, cu inima uscată, privind pe toți fără să-i simt aproape, cum am să trăiesc mai departe cu mine însămi? Bombonica avea grijă: „Din momentul ăsta, viața ta e la noi! La noi bărbații sunt ascultați! Nu vii la noi cu ideile tale!”

— Doamnă… încercam uneori, dar ea mă întrerupea cu un gest autoritar:

— N-ai să o iei pe Radu de soț ca să distrugi familia noastră. Faci cum se face la noi.

Chiar și verighetele le-au ales ei. Discuțiile despre copii, analizate cu încetinitorul și cu sfaturi chiar și despre ce nume ar trebui să aibă primul nostru băiat. Toate acestea, ca niște ziduri ridicate între mine și mine.

În dimineața nunții, am simțit că nu mă pot ridica din pat. Elena mi-a adus cafeaua, ațintindu-mă cu privirea:

— Ce faci, Irina? Azi e ziua. Spune, ce faci?

A izbucnit brusc în plâns și mi-a cuprins mâinile:

— Nu te recunosc. Nici măcar nu zâmbești. Nu vreau să te pierd în lumea lor. Dacă nu simți că te poți ridica și duce acolo, nu o face. Poți spune nu!

M-am ridicat brusc, de parcă un val rece m-ar fi izbit. Am privit rochia, diadema lucitoare, tocurile puse frumos lângă ușă și am luat o decizie ca un pumn în masă: NU.

Mama m-a privit cu ochii în lacrimi:

— Ești sigură?

— Da, mamă. Nu vreau să mă căsătoresc azi. Nu vreau să fiu mireasa nimănui, doar ca să fiu o piesă în casa altora.

Telefonul a început să vibreze nebunește. Radu, apoi soacra, apoi sora lui. „Cum să faci așa ceva?”, „O să râdă satul de noi!” Am simțit cum mă năpădesc lacrimile, dar și o senzație ciudată de libertate. Le-am spus tuturor că nu mă mai duc nicăieri, că poate într-o zi dacă se va putea, voi fi gata, dar nu azi, nu așa. Radu mi-a strigat la telefon:

— M-ai făcut de râs! Cum poți să fii atât de egoistă?

— Poate e momentul să fiu, Radu. Să fiu pentru mine.

Tata a zâmbit amar, m-a cuprins în brațe:

— Ești fata mea și să nu uiți niciodată: uneori, rușinea cea mai mare e să trăiești o viață care nu-ți aparține.

Am ieșit în curte, desculță, cu mireasma florilor de cireș printre lacrimi și zâmbete noi. Satul vuia de vorbe, dar cineva trebuia să spună „nu” mai devreme sau mai târziu. Lumea e plină de femei care se pierd în tradiții, în cuvinte și familii străine. Eu am ales să mă regăsesc.

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Cât de departe ați merge pentru a vă apăra propria viață, propria fericire?