N-am crezut niciodată că vizitele de familie pot fi atât de obositoare. Nu mai vreau să vină nimeni, mai ales nepotul meu.

„Mătușă, ai ceva de mâncare?” Răsună vocea lui Matei în hol înainte să apuc măcar să mă descalț de cizmele pline de noroi. Era a doua oară în săptămâna asta când fratele meu, Sorin, și fiul lui veneau neanunțați, cerând hrană, căldură și timp — lucruri care pentru ei păreau de la sine înțelese, dar pentru mine înseamnă o trudă continuă.

M-am uitat lung la ceasul pus strategic lângă iconiță, deasupra sobei vechi de teracotă: abia era zece dimineața. Mâinile-mi tremurau încă de frigul dimineții, iar călcâiele mă usturau de la atâta alergat după găini, vărsat apă din fântână și adus lemne în casă. O zi obișnuită de sâmbătă, doar că vizitele lor transformau totul într-un calvar.

Sorin, cu aerul lui superior de frate mai mare, făcea ce știa mai bine: stătea trântit pe canapea cu telefonul în mână, aruncându-mi din când în când ochi critici peste ochelarii groși. „Of, Cătălina, nu te-ai gândit să-ți iei o mașină de spălat automată? Parcă tot satul are…” Și eu, cu mâinile murdare încă de pământ, dădeam din cap a resemnare. De unde bani pentru așa ceva? Cu greu îmi ajunge pensia de urmaș și ce mai câștig vânzând zece ouă pe săptămână la piață.

Dar vizitele lor nu m-au durut niciodată cu adevărat până la Matei. Avea doar unsprezece ani, dar comportamentul lui de copil crescut cu tableta și burgerii m-a zguduit din temelii. La început încercam să-l alint: îi făceam clătite, îi citeam povești, îl învățam să dea mâncare la animale. Acum nici nu apuc să ies din casă că aud cum sparge ceva pe hol, sau cum trage de coada câinelui, sau cum face haz de mine, zicând cât de „nașpa” miroase în bucătărie de la lenjeria pusă la uscat.

— Matei, vino să duci tu găleata de apă! strig.

— N-am chef, mătușă! răspunde obraznic, fără să-și dezlipească nasul de ecranul telefonului. Pe Sorin nu-l interesează, stă și scrollează pe Facebook.

Și simt cum o apăsare grea apasă pe pieptul meu. În alte case, vizitele de familie înseamnă bucurie, risete, ajutor. La mine… înseamnă doar muncă înzecită, reproșuri și senzația aceea de inutilitate cu care te lovește singurătatea. Tot ce era odată simplu — adus apa, tăiat lemne, pus masa — devine acum un ritual extenuant, presărat cu suspine, nervi și vinovăție că nu pot spune nu.

Odată cu prânzul, deja nu mai simt nici dragoste, nici răbdare. Fratele meu găsește mereu ceva de comentat: că găina e prea tare, că salata e prea acră, că varza fermentată miroase prea „țărănește”. Iar Matei? În cinci minute a răsturnat un borcan cu murături, a aruncat două ouă crude pe jos, apoi a început să se joace cu aragazul. “Nu te mai juca la butoanele aragazului!” îi zic pe un ton de care nu mă credeam capabilă.

Simt cum îmi tremură vocea și îmi mușc buzele ca să nu țip. Sorin se uită la mine, mirat: „Ce te-a apucat, Cătălina? E doar un copil… Nu ai și tu puțină răbdare?” I-am răspuns încet, dar ferm: „Sorin, poate ar trebui să mă ajuți, să nu mă simt doar servitoare în propria casă.” Replica îl lasă rece, iar Matei pufnește și se închide în camera unde odinioară dormea bunicul, trântind ușa cu forță. Pe moment, simt că urmează să plâng. Dar nu plâng. Apăs din nou cratițele pe plită, sting focul, mă așez pe taburetul mic, și mă gândesc cu groază la data viitoare când vor veni.

Seara se lasă peste sat, aerul miroase a fum și a pământ reavăn, locurile odinioară pline de glasuri vesele ale fraților și vecinilor sunt goale, iar eu, în intimitatea bucătăriei pustii, mă simt mai singură ca niciodată. Mă gândesc la cât de mult îmi doream, în tinerețe, să am casa plină de rude, la visul de a aduna familia laolaltă în jurul unei mese pline cu bucate, cu glume și râsete. Dar realitatea e dură — bucuria a fost înlocuită de o povară cotidiană, de oboseala cronică și de sentimentul că tot ce fac eu nu e decât o obligație fără recunoștință.

Chiar și animalele simt tensiunea: cățelul Mila se ascunde sub pat, cloșca refuză să iasă din coteț, iar eu, privind spre grădina unde trebuia să plantez căpșuni, mă întreb dacă mai are vreun rost să încerc să mulțumesc pe cineva. După ce pleacă, casa rămâne răvășită: farfurii nespălate, covorul murdar, găleata vărsată și urme de bocanci pe hol. Dar cea mai grea e tăcerea care urmează.

Singurele momente de liniște sunt cele în care ies în grădină, cu mâinile goale, privind cerul nesfârșit. Atunci mă întreb singură: Oare de ce trebuie să sufăr atâta doar pentru că “așa se face”? De ce vizitele de familie, care ar trebui să fie surse de bucurie, pot deveni blestemul meu? Am ajuns să mă tem de clipele în care aud o mașină oprind la poartă sau ușa aceea veche scârțâind sub mâini cunoscute.

Câteodată, mă gândesc să le spun să nu mai vină. Dar mereu mă opresc. Oare aș mai fi om fără familia mea, oricât ar fi ea de obositoare? Sau au dreptate și cei care spun că singurătatea e mai ușoară decât dezamăgirea continuă?

Sunt Cătălina și vă întreb: voi ce ați face în locul meu? E greșit să-mi doresc liniște chiar și de sărbători? Prietenia și familia trebuie să ne coste mereu atâta oboseală și compromis?