Fiul meu mă roagă să vând apartamentul: „Mamă, te implor, nu mai avem altă șansă!”

„Mamă, te implor, vinde apartamentul… te rog, fără asta nu avem nicio șansă!”

Vocea lui Radu m-a străpuns ca un cuțit, exact în momentul când am intrat pe ușă, obosită după încă o zi de alergătură. Mă gândeam la ceaiul meu de seară, la liniștea celor câteva pagini citite în sufragerie și la muzica veche care-mi ținea de urât. Dar în fața mea, Radu era alt om: cu cearcăne adânci, barbă neîngrijită și ochii umezi, ținând-o pe Ana-Maria, fetița lui, care mi-a întins mânuțele fără să știe greutatea ce plana în aer.

— Mamă, doar tu poți să ne ajuți, mi-a repetat, cu glas scurt, pe jumătate rușinat că a ajuns să-mi ceară așa ceva.

Pentru o clipă, am înghețat cu mâna pe clanță. Apoi am privit spre el, încercând să găsesc în vocea lui băiatul acela vesel de cândva, care mă convingea să-l mai las 10 minute la fotbal. Acum era un bărbat răpus, iar eu – soluția lui disperată.

— Radu, nu putem să discutăm mai târziu? Nici nu mi-am dat jos paltonul…

— Nu, te rog, nu mai avem timp! Bancă ne presează, Georgiana amenință că ia copilul și pleacă dacă nu găsim bani de rată până vineri… S-au adunat prea multe, mamă, nu mai rezist! Fă-o pentru noi, nu pentru tine.

M-am prăbușit pe scaunul din hol. Era ca și cum, odată cu sosirea lor, siguranța pe care o clădisem în anii ăștia s-a făcut praf. Acest apartament cu trei camere din Drumul Taberei, cumpărat cu trudă după divorțul de Ilie, a fost tot ce am avut mai stabil. De aici i-am crescut, aici au învățat să meargă, aici le-am jelit greșelile și le-am sărbătorit micile victorii. Și acum? Acum ar trebui să îl dau pe promisiuni și lacrimi?

Mi-am privit fiul cu atenție. Încerca să nu pară disperat, dar îi vedeam mâinile tremurând când își strângea fata la piept. „Nu meritam eu să trec iar prin așa suferință,” mi-am spus în sinea mea, simțind cum mă năpădește furia și rușinea. Poate ar fi trebuit să fiu mai aspră cu el, să nu-l răsfăț atât, să nu-i dau senzația că mama rezolvă orice. De ce nu e Ilie aici să-l ajute? De ce totul cade pe umerii mei?

Seara m-a găsit la masa din bucătărie, cu ochii în gol. Ana-Maria dormea, iar Radu și Georgiana vorbeau încet, cu ușa întredeschisă. Parcă planul lor era făcut deja, totul depindea acum doar de mine:

— Tu chiar crezi că o să accepte? a șuierat Georgiana nervos, uitând că am urechi bune. Eu, sincer, nu cred. O să țină cu dinții de apartamentul ăsta. Dacă nu, am plecat. Nu mai pot trăi așa…

N-am mai suportat. Am intrat brusc.
— Vreți neapărat ca eu să rămân pe drumuri? Dacă vând apartamentul, ce fac? Unde mă duc? Voi vă gândiți vreodată și la mine?

S-a lăsat liniștea. Radu s-a apropiat stânjenit.

— Mamă, nu poți să înțelegi, eu am familie de întreținut, banca mă sufocă. Dacă nu vrei să ne ajuți, spune direct!

Am trântit un pachet de facturi pe masă.
— Și eu am cheltuieli. Viața mea nu s-a terminat, chiar dacă voi credeți altceva. Unde mă vedeți, la casa de bătrâni? Sau la chirie, printre străini?

Georgiana a oftat teatral:

— Mulți pensionari stau la chirie. Important e să ne salvăm pe noi. Nepoata ta e mai importantă decât câteva camere pustii.

Lacrimile parcă au izvorât fără să le pot opri.

— Nu e vorba de camerele astea, ci de rădăcinile mele, de siguranța pe care am construit-o. Dacă vi le dau pe toate, cine va avea grijă de mine când eu nu voi mai avea nimic? Dacă nu vă veți mai aduce aminte de mine decât când o să aveți nevoie de ceva?

— Mamă, tu nu ai încredere în mine? m-a întrebat Radu, rănit, dar și dornic să primească răspunsul dorit.

— Poate că nu… sau poate că mi-e doar tare frică, i-am răspuns sincer.

A fost o noapte albă, cu gânduri apăsătoare. Am făcut calcule. Dacă aș vinde cu prețul actual, aș rămâne cu niște bani, dar aș fi chiriașă, la mâna altora. Dacă nu o fac, Radu și-ar pierde casa, familia lui s-ar destrăma, iar eu aș deveni vinovatul tuturor problemelor lor. În spatele ușii, auzeam din când în când plânsul Georgianei și sughițurile Anei-Maria. Fetele mele… ce drept am eu să le las fără acoperiș?

Dimineața, Radu mă aștepta cu cafeaua.
— Te rog, gândește-te la viitorul nostru. Nu o să te lăsăm niciodată la greu.

M-am uitat la el cu ochii încețoșați de nesomn. Ceva s-a frânt în mine. Toți anii aceștia, am vrut doar să fiu mama care ține familia unită, cu orice preț. Dar mai am suflet pentru mine?

Mi-am adus aminte de o noapte trecută, când eu l-am salvat pe Radu de la bătaia băieților de cartier, plângând și implorând să se întoarcă acasă. Era mic atunci. Acum, cerșea tot salvarea mea, dar pentru el, ca bărbat, ca tată, ca adult depășit de viață. Niciodată nu m-a întrebat cum mă simt. Nimeni nu mă întrebase, de fapt.

— Dacă aș vinde, promite-mi că nu mă uiți, Radu. Promite-mi că nu mă lași să trăiesc din mila nimănui, printre străini.

M-a luat în brațe, fără cuvinte, și am rămas așa mult timp. Poate din dragoste, poate din vină…

De o săptămână stau și mă gândesc: ce ar face o mamă care se iubește și pe sine? Voi ce ați face în locul meu? E corect să ne sacrificăm totul pentru copii, chiar și când prețul e propria liniște?